Medicină informativă

 

Poziţia pacientului – decubit dorsal cu trunchiul sprijinit pe un plan înclinat sau în poziţia şezând.

1. Masaj de tonifiere
Tehnică – se efectuează masajul dinspre extremitatea distală spre cea proximală.
– neteziri pe fiecare deget pe faţa palmară, dorsală şi laterală, pe faţa dorsală şi palmară a mâinilor;
- fricţiuni cu vârful degetelor
- stoarceri (toate trei tipuri)
- urmează frământatul cută mică;
- cernut
- tapotament pe deltoid
- scuturări
- tracţiuni în ax
- mişcări pasive

2. Masaj de relaxare
- neteziri
- fricţiuni, cu vârful degetelor
- frământat, cută mică
- cernut
- mişcări pasive
Sursa: DR. VALY  VOLOSAN
MEDIC  SPECIALIST  MEDICINA  DE  FAMILIE
ATESTAT  IN  ACUPUNCTURA
LECTOR  MASAJ  SI  REFLEXOTERAPIE

 

Poziţia pacientului – se începe din decubit ventral, continuând practic masajul dorsal, ulterior se masează regiunea anterioară din decubit dorsal. Alţi autori recomandă a iniţia masajul din partea anterioară, iar ulterior pacientul este aşezat pe abdomen.

1. Masaj de tonifiere
Tehnică:
– neteziri iniţiale;
- se continuă cu fricţiuni energice, cu vârful degetelor, masând fiecare deget al pacientului, şi cu pumnii (primele două tipuri)
- presiunile, primele două tipuri (al doilea tip doar pe partea dorsală)
- frământatul (cută mare, cută mică)
- cernut
- tapotament – când stă în decubit dorsal (pe spate), tapotamentul se execută doar de la genunchi în sus (nu se bate pe os), cu partea cubitală şi cu pumnii semiînchişi; când este în decubit ventral (pe burtă), se execută de jos, inclusiv pe fesieri, cu pumnii (nu se aplică pe faţa internă a coapsei şi în spaţiul popliteu);
- vibraţii (ambele tipuri)
- scuturări
- tracţiuni în ax
- mişcări pasive
- se încheie cu netezire

2. Masaj de relaxare
Tehnica:
13.neteziri
14.fricţiuni uşoare, cu vârful degetelor
15.frământat (cută mică)
16.cernut
17.vibraţii longitudinale
18.mişcări pasive
19.neteziri

Masajul piciorului plat – este un tratament deosebit de important. Se face la gambă şi la laba piciorului.
Tehnică – se face netezire la gambă, apoi se masează laba piciorului:
20.neteziri
21.fricţiuni circulare cu policele
22.se insistă pe mişcări pasive;
După fiecare masaj se fac exerciţii de gimnastică (flexia dorsală şi plantară, rotaţii, să adune cearşaful cu degetele) şi mers (bolnavul se sprijină pe partea internă a plantelor, cu călcâiele în afară şi cu degetele flectate cât se poate de mult, apoi mers pe partea externă a piciorului)
Sursa: DR. VALY  VOLOSAN
MEDIC  SPECIALIST  MEDICINA  DE  FAMILIE
ATESTAT  IN  ACUPUNCTURA
LECTOR  MASAJ  SI  REFLEXOTERAPIE

 

Masajul dorsal
Poziţia pacientului – decubit ventral, cu capul întors pe o parte şi mâinile de-a lungul corpului
1. Masaj decontracturant
Tehnică:
- manevre iniţiale de netezire de jos în sus, cu palmele plasate cât mai aproape de coloana vertebrală, ulterior progresând înspre lateral, oblic simetric cu degetele răsfirate;
- urmează fricţiunile, executate doar cu vârful degetelor, uşor;
- presiuni (toate cele trei tipuri)
- frământatul, uşor
- vibraţii, doar cele longitudinale; se insistă pe vibraţii, care calmează zona dureroasă;
- se încheie cu o procedură de netezire

2. Masaj de tonifiere
Tehnică:
2.netezire
3.fricţiuni (toate tipurile)
4.presiuni (toate tipurile)
5.frământat (toate tipurile, exceptând „cozonacul” în zona lombară)
6.rindea
7.rulat
8.tapotament (toate cele 4 tipuri, exceptând zona lombară)
9.vibraţii (ambele tipuri)

Masajul peretelui toracic
Poziţia pacientului – decubit dorsal cu trunchiul sprijinit pe un plan uşor înclinat, cu braţele ridicate la ceafă.; la nevoie se poate răsuci parţial trunchiul; maseurul va sta în dreapta pacientului; la bărbaţi se poate aplica toate tipurile de masaj, la femei însă se ţine seama de regiunea mamară care este foarte sensibilă şi nu se masează.
Tehnică;
 - neteziri uşoare şi ritmice de la baza toracelui în sus spre mijlocul claviculei, spre umeri, pe părţile laterale în spaţiile intercostale, ocolind regiunile mamare;
- fricţiunea se face pe zonele musculare cu feţele palmare, cu vârful degetelor în regiunile supra/subclaviculare;
- se încheie cu netezire.
La sfârşitul masajului se pot face exerciţii de respiraţie pentru dezvoltarea cutiei toracice – bolnavul inspiră adânc ridicând mâinile lateral, apoi expiră lăsând mâinile să revină de-a lungul corpului.

Masajul peretelui abdominal
Masajul abdominal este indicat în congestii ale unor organe abdominale, în atonia gastrointestinală, în spasmele intestinale, atrofia musculaturii abdominale şi în ptoza organelor abdominale.
Poziţia pacientului – decubit dorsal cu şoldurile şi genunchii flectaţi.
Tehnică:
 – netezire iniţială din regiunea supraombilicală în sus spre marginile costale începând cu vârful degetelor şi terminând cu rădăcina palmelor, se continuă lateral pe flancuri, apoi în zona subombilicală în jos în lungul şanţurilor iliace aplicând rădăcina palmară şi terminând cu vârful degetelor;
10.palpare
11.frământatul, doar cută mare, în regiunile laterale ale abdomenului
12.se încheie cu netezire.
Sursa: DR. VALY  VOLOSAN
MEDIC  SPECIALIST  MEDICINA  DE  FAMILIE
ATESTAT  IN  ACUPUNCTURA
LECTOR  MASAJ  SI  REFLEXOTERAPIE

 

Procedeele ajutătoare de masaj reprezintă manevre secundare derivate din cele principale sau cu caractere proprii. Ele se intercalează între manevrele principale sau se adaugă la sfârşitul şedinţelor obişnuite.

1. Rindeaua – este o manevră ce se poate aplica pe anumite regiuni (spate, torace la bărbaţi), prin deplasarea în sens longitudinal, cu podul palmei, a muşchilor şi ţesuturilor subiacente. Este o mişcare de du-te-vino, unde presiunea se aplică la înaintare şi netezire spre înapoi, fără a se pierde contactul cu suprafaţa masată. Având o acţiune mai profundă asupra ţesuturilor musculare, este folosită în masajul de tonifiere. Se poate executa cu o mână sau concomitent cu ambele mâini. 

2. Rulatul – este o manevră ce se aplică tot în funcţie de zonă, şi se foloseşte după procedee mai puternice de frământare. Rulatul se face cu ambele mâini prin prinderea şi rularea ţesuturilor moi, de jos în sus, fără a se întrerupe mişcarea. Este o manevră care acţionează asupra pielii, ţesut celular subcutanat lax şi grăsos şi muşchi având efecte relaxante.

3. Cernutul  se aplică de obicei pe membre după procedee mai puternice de frământare, batere.
Tehnică – se prinde masa musculară cu ambele mâini de jos în sus cu degetele flectate şi se mişcă în sens lateral şi de jos în sus. Ritmul este vioi iar mâinile se vor deplasa din aproape în aproape de-a lungul segmentului masat.
Acţiune – miorelaxantă, sedare locală, refacerea troficităţii, augmentează funcţia circulatorie

4. Presiunile – se execută în cadrul masajului general sau ca procedură independentă.. Tehnica este mai pretenţioasă necesitând experienţă şi indicaţie selectivă din partea medicului. Se indică în general pentru:
- pe punctele de migrenă sau musculatura tensionată a spatelui
- pe nervi – presiune continuă sau vibratorie pe rădăcinile nervoase, traiectele nervilor, indicate în neuropatii sau radiculopatii
- pe periost – presiuni continue sau intermitente şi neteziri sau vibraţii locale
Tehnică – subiectul este plasat în decubit ventral; se aplică palmele cu degetele întinse de o parte şi de alta a coloanei vertebrale şi se apasă succesiv pe acelaşi loc, deplasând ulterior palmele repetând mişcarea pe toată întinderea vizată, ţinând cont de circulaţia de retur în special limfatică.
Intensitatea – se adaptează regiunii tratate, tipului constituţional. Se poate creşte forţa de presiune adăugând greutatea corpului nostru, menţinând însă o intensitate cât mai uniformă.
Acţiune – favorizează descuamarea, creşte temperatura locală acţionând direct asupra circulaţiei venoase şi limfatice, diminuarea semnificativă a durerilor musculare şi a celor de tip periostal

5. Scuturările – manevră relaxantă ce se aplică la membrele superioare şi inferioare. Constă dintr-o serie de mişcări oscilatorii mai ample, prin prinderea articulaţiei pumnului sau gleznei şi cerând pacientului să lase musculatura relaxată, imprimând mişcărilor un ritm viu. Se execută în general după terminarea tuturor manevrelor de masaj obişnuit.

6. Tracţiunile în ax– se execută la sfârşitul masajului segmentelor sau al articulaţiilor. Reprezintă o mobilizare forţată a elementelor unei articulaţii până la limita jocului anatomic posibil, fără a-l depăşi. Exerciţiul este precedat de testarea direcţiilor de mişcare ale segmentului. Se execută cu ambele mâini, una plasată deasupra articulaţiei, iar alta sub articulaţie. Se vor executa trageri în axul lung al membrului, prin mişcări uşoare, nedureroase. Manevra are ca scop realizarea unei întinderi în limitele fiziologice ale diferitelor componente ale articulaţiilor, îmbunătăţindu-se astfel mobilitatea articulară. La nivelul coloanei cervicale se vor executa elongaţiile, din poziţia şezând, folosind priza pe ceafă, se trage capul în sus, de trei ori. Înainte şi după tracţiuni se face netezirea uşoară a articulaţiei respective.

7. Stoarcerile pot fi aplicate numai la membrele superioare şi inferioare, cu o mână, cu ambele mâini, sau stoarcere continuă. Se prinde segmentul de masat ca într-un cleşte, realizându-se o deplasare din aproape în aproape, prin aplicarea unei presiuni constante fără a fi dureroasă. Se execută în sensul circulaţiei de retur, de la extremităţi spre rădăcină. 

8. Ciupirea constă în apucarea pielii şi a ţesuturilor subiacente şi chiar a unor muşchi superficiali, atât cât este posibil, cu două degete, mare şi arătător, după care este lăsată liberă, într-un ritm foarte vioi. O astfel de manevră produce decontracturarea şi relaxarea muşchilor superficiali. La nivelul abdomenului se pot practica ciupiri uşoare. Ciupirile nu trebuie să fie deloc dureroase!

9. Pensarea utilizează o priză a părţilor moi într-o cută între degetul mare şi celelalte degete, a cărei ridicare depinde de elasticitatea ţesuturilor, după care zona apucată este întinsă spre extremităţi şi apoi lăcată liberă. Are efect de stimulare a musculaturii, de îmbunătăţire a circulaţiei sanguine şi dispersare a celulelor adipoase. 

10. Palparea este o manevră ajutătoare folosită în masajul abdominal; se execută cu vârful degetelor, circular, în sensul acelor de ceasornic, cu o presiune constantă. Are efect de tonifiere a musculaturii abdominale, creşterea circulaţiei sanguine.

11. Plescăit – se realizează o priză medie cu ajutorul degetelor, lovirea şi ridicarea într-un ritm foarte rapid a segmentului masat (zona subombilicală), după care zona apucată este lăsată liberă. Are efect de tonifiere a musculaturii abdominale.

12. Mişcări pasive (tensiunile)– sunt mişcări cu care se încheie o şedinţă de masaj şi constau în mobilizarea segmentului distal pe segmentul proximal al articulaţiei, căutând realizarea unei mişcări cu amplitudine cât mai mare în articulaţia respectivă, fără a atinge sau depăşi pragul durerii, ceea ce ar conduce la întreruperea manevrelor. Se folosesc în tratamentul redorilor articulare apărute după traumatisme ale aparatului locomotor, în scopul recuperării mobilităţii articulare normale. Se fac la:
- încheieturile degetelor, pentru toate falangele
- articulaţia pumnului: - flexie, extensie
- articulaţia cotului: - flexie, extensie
                             - supinaţie, pronaţie
- articulaţia umărului: - flexie, extensie
                                - abducţie, adducţie
                                - rotaţie
                                - circumducţie
Pentru membrele inferioare se fac mişcări pasive pentru:
articulaţiile gleznei: – flexie, extensie
                             -  adductie, abductie
                             -  rotatie
 -  articulatia genunchiului: - flexie, extensie
 -  articulatia şoldului: - adductie, abductie
                                 - rotatie
 Mişcările se fac din poziţia culcat sau şezând şi trebuie să fie blânde şi nedureroase, comunicând cu pacientul. Sunt deosebit de benefice pentru persoanele imobilizate.
Sursa: DR. VALY  VOLOSAN
MEDIC  SPECIALIST  MEDICINA  DE  FAMILIE
ATESTAT  IN  ACUPUNCTURA
LECTOR  MASAJ  SI  REFLEXOTERAPIE

 

1.NETEZIREA (EFLEURAJUL)
2.FRICŢIUNILE
3.BATEREA (TAPOTAMENTUL)
4.FRĂMÂNTATUL (PETRISAJUL)
5.VIBRAŢIILE

1. NETEZIREA (efleurajul, alunecarea) – alunecare uşoară a mâinilor pe suprafaţa tegumentară tratată. Se adresează pielii, ţesutului conjunctiv, sistemului vascular periferic, sistemului nervos periferic Este manevră de începere  şi de terminare a masajului.  Netezirea fiind o manevră de „suprafaţă tisulară” este bine tolerată şi în cadrul succesiunilor manevrelor de masaj. Permite şi maseurului puţină relaxare.
Tehnică – se execută mişcarea cu faţa palmară/dorsală a mâinii, cu degetele apropiate sau răsfirate, atunci când se masează regiuni mai întinse şi plane, utilizându-se ambele mâini deodată sau alternativ, adaptând relieful palmei reliefului regiunii de masat.
1.cu faţa palmară a degetului mare sau a două-trei degete (pe zone mici)
2.cu marginea cubitală a mâinii
Efleurajul se poate efectua cu ambele mâini deodată, sau folosindu-se alternativ
una după alta.
Netezirea se face în mod obişnuit în linie dreaptă, în axul longitudinal, de-a lungul grupelor de muşchi, dar se poate executa şi în zig-zag sau transversal, în funcţie de structura anatomică a regiunii.
Sensul – determinat de întoarcerea sângelui în capilare, vene, circulaţia limfatică. –
-   membre – de la extremităţi spre rădăcini
-   trunchi – de la gât şi ceafă spre umeri şi omoplaţi, iar pe regiunea dorsală de sus în jos
Efectele manevrei de netezire
*    îmbunătăţirea circulaţiei de întoarcere venoasă şi limfatică, producând vasodilataţie locală şi la distanţă prin acţiune directă dar şi reflexă asupra terminaţiilor nervoase receptoare periferice
*    diminuarea edemului prin reacţiile tisulare
*    de calmare, influenţenţând favorabil contractura musculară dureroasă
*    scade excitabilitatea musculară, tensiunea psihică
*    adaptare tisulară mai bună la manevrele de masaj următoare
*    permite puţină relaxare pentru maseur

2. FRICŢIUNILE (frecarea) – constă în apăsarea tegumentului şi a ţesuturilor moi subcutanate pe cele profunde sau pe un plan dur (osos) în limita elasticităţii lor şi deplasarea lor în sens circular şi liniar, în regiuni circumscrise. Manevra de fricţiune poate avea o pondere mai mare sau mai mică în succesiunea şi durata celorlalte procedee principale de masaj, în funcţie de suferinţa tratată. Indicaţiile rezultă din efectele directe şi reflexe nervoase în special în sechele posttraumatice sau postoperatorii, hipertonii musculare, afectări tendinoase şi ligamentare.
Tehnică – se execută pe regiuni mici cu faţa palmară a buricelor degetelor (indice, mijlociu, inelar), reunite,  unghiul de aplicare fiind între 30-80 grade, în funcţie de forţa pe care vrem să o impunem manevrelor (cu cât unghiul este mai mare, cu atât forţa de pătrundere este mai mare)
1.pe regiuni mari se folosesc toate degetele
2.cu vârful degetului mare când se aplică pe suprafeţe mici, de exemplu în spaţiile interosoase
3.cu podul palmei
4.cu faţa dorsală a pumnului strâns
Fricţiunea trebuie să fie precedată de netezire.
Presiunea – în funcţie de intensitatea presiunii fricţiunea poate fi superficială, medie, profundă în funcţie de natura ţesuturilor masate. Intensitatea manevrelor trebuie să fie adaptată sensibilităţii tegumentelor şi ţesuturilor moi pentru evitarea apariţiei senzaţiilor dureroase
Sensul – fricţiunea e strict locală, mişcarea nu are un sens precis; în general se face circular, „şerpuit” mobilizând ţesuturile în toate sensurile. Fricţiunile paravertebrale se aplică de sus în jos succesiv în spaţiile intervertebrale, pe regiunea dorsală se aplică dinspre linia mediană spre exterior
Efecte manevrei
5.încălzire în profunzime
6.creşte procesul de mobilizare a ţesutului adipos producând o scădere cantitativă a stratului de grăsime
7.contribuie la menţinerea supleţii şi elasticităţii tegumentelor
8.produce o accelerare a proceselor de regenerare şi cicatrizare
9.îmbunătăţesc permeabilitatea cutanată, favorizând pătrunderea prin piele a unor substanţe medicamentoase
10.favorizează circulaţia locală şi resorbţia edemelor după traumatisme; efectuate într-un ritm lent şi prelungit produc efecte analgezice locale
11.acţiune în profunzime pe cale reflexă

3. FRĂMÂNTATUL (petrisajul) – manevră de masaj fundamentală care are efecte stimulante puternice, justificând valoarea ei în atrofiile musculare de inactivitate după imobilizări prelungite. Este o manevră care se adresează ţesuturilor situate în profunzime, mai ales musculaturii dar şi pielii şi ţesuturilor subiacente.
Tehnica – cută mare – executată cu toată palma prin prinderea muşchilor şi ţesuturilor subiacente sub formă de cută, ridicarea lor şi stoarcerea lor prin comprimare între degete şi palmă sau între police şi restul degetelor, apoi slăbirea presiunii fără a desprinde mâinile de pe zonă. Frecvent utilizată pe regiunile întinse şi plane cum sunt: spate, fese, gambe, braţe, coapse. Se execută atât cât permite elasticitatea şi mobilitatea structurilor respective, fără a provoca durere.
12.cuta mică – executată cu două sau trei degete, într-o mişcare ondulatorie, ritmică şi succesivă, de-a lungul musculaturii paravertebrale

13.frământat cu pumnii – cu partea dorsală a mâinii strânsă pumn, imprimându-se o mişcare ca la frământarea aluatului
Forţa – frământarea se poate executa profund şi cu blândeţe, lent şi cu răbdare,
presiunea adaptându-se în funcţie de volumul şi rezistenţa grupului muscular
Sensul – în sensul circulaţiei de întoarcere, longitudinal, pe regiuni întinse şi plane; la membre – dinspre extremităţi spre rădăcini, zona cervicală şi torace – dinspre linia mediană spre exterior
Efectele manevrei
Frământarea superficială se adresează pielii şi ţesutului celular subcutanat:
- activează circulaţia în vasele sanguine şi limfatice
- activează metabolismele
- asuplizarea ţesuturilor
- sedare şi decontracturare
Frământarea profundă – adresată ţesuturilor situate în profunzime mai ales cel muscular:
- menţine elasticitatea, contractilitatea şi excitabilitatea acestuia, şi favorizează în acest mod profilaxia leziunilor musculare, care se produc frecvent la sportivii de performanţă. Este o procedură frecvent utilizată în masajul la sportivi, atât pentru refacerea după antrenamente sau competiţii, cât şi în pregătire.
- vasodilataţie
- încălzire în profunzime
- conribuie la eliminarea lichidelor în exces din zona masată
Frământarea este foarte indicată pentru recuperarea hipotoniilor şi hipotrofiilor musculare apărute în urma imobilizării prelungite, după traumatisme ale aparatului locomotor sau unele boli neurologice, inactivitate fizică.
Frământarea prelungită oboseşte pacientul!!


4. BATEREA (tapotamentul) – manevră de masaj fundamentală, reprezintă una din cele mai intense procedee de masaj prin aplicarea unor serii de lovituri succesive a căror intensitate şi ritm variază în funcţie de regiunea anatomică şi scopul urmărit. Acţiunea excitant-stimulantă, specifică acestei manevre, este un motiv pentru care se execută după ce corpul a fost pregătit prin manevrele precedente. Constă în lovituri uşoare şi ritmice aplicate pe piele (inclusiv pe părţile moi subiacente) cu marginea cubitală a degetelor şi mâinii, cu palma întinsă sau strânsă căuş, cu o mare flexibilitate şi mobilitate din articulaţia pumnilor. Loviturile se aplică la distanţă mică una de alta, într-un timp foarte viu.
Tehnici
- cu marginea cubitală a mâinilor (tocatul), degetele fiind apropiate
- cu degetele strânse căuş (pentru drenaj pulmonar)
- cu parte palmară a mâinilor şi a degetelor, degetele fiind ţinute în evantai
- tapotare cu pumnul incomplet închis, lovind cu marginea cubitală sau cu faţa dorsală a celei de a doua falange sau cu piziformul sau cu pulpa degetelor (bătătoritul)
- percutatul, se execută cu vârful degetelor mâinilor flexate şi îndepărtate. Mişcările se efectuează din articulaţiile pumnilor, degetele căzând libere pe suprafaţa tegumentelor. Reprezintă o modalitate de aplicare a baterii adecvată pentru anumite regiuni, cum sunt toracele şi abdomenul.
- cu pumnul închis (în regiunea fesieră)
Forţa – se adaptează sensibilităţii ţesuturilor, a regiunilor masate şi a efectelor urmărite
Sensul – circulaţiei de întoarcere
Efecte manevrei
* circulatorii – vasodilataţie superficială intensă cu creşterea temperaturii locale
* stimulează excitabilitatea nervoasă
* creşterea tonusului muscular, în special în hipotoniile şi hipotrofiile musculare
prin inactivitate
* reducerea volumului stratului adipos
* acţiune reflexă
* se foloseşte în pregătirea sportivilor între probe sau în pauza dintre reprize
Nu se foloseşte în afecţiunile aparatului locomotor, unde sunt prezente dureri sau
contracturi musculare!!
Nu se efectuaează în regiunea lombară!!

5. VIBRAŢIILE (tremurături, trepidaţii) – este manevra fundamentală aplicată către sfârşitul unei şedinţe de masaj datorită efectelor de calmare şi relaxare. Principala caracteristică a vibraţiilor este ritmul RAPID şi pe cât posibil cu o presiune constantă. Amplitudinea vibraţiilor este mică 1-5 mm, iar frecvenţa este mai mare 8-10 mişcări pe secundă. Aceste mişcări realizează mici deplasări cutanate şi tisulare subiacente prin presiuni ondulatorii locale.
Tehnică – vibraţii longitudinale – mişcări oscilatorii de mică amplitudine şi cu un ritm cât se poate de rapid, executate din încheietura pumnului cu faţa palmară şi degetele răsfirate, producându-se mici deplasări cutanate şi tisulare subiacente; se aseamănă cu un tremurat continuu. Se aplică în general pe regiuni limitate.
- vibraţii transversale – trepidaţii fine şi ritmice executate perpendicular pe suprafaţa masată, fără a se pierde contactul palmei cu tegumentul
Presiunea – se adaptează la natura regiunii şi suferinţei tratate; cele superficiale produc efecte de calmare, senzaţie de încălzire şi o relaxare musculară; cele profunde cu oscilaţii mai mari activează circulaţia sanguină locală cu efecte decongestionante
Indicaţii – dureri, stări congestive, contracturi musculare, hipertonii musculare, tensiuni psihice, artroze cervicale şi lombare, precum şi în combaterea oboselii musculare după efort la sportivi.
Sursa:  DR. VALY  VOLOSAN
MEDIC  SPECIALIST  MEDICINA  DE  FAMILIE
ATESTAT  IN  ACUPUNCTURA
LECTOR  MASAJ  SI  REFLEXOTERAPIE

 

Pielea reprezintă elementul esenţial în masaj. Reprezintă un imens câmp receptor, datorită numeroaselor şi variatelor terminaţii ale analizatorului cutanat, care informează centrii nervoşi superiori asupra proprietăţilor obiectelor şi fenomenelor cu care organismul vine în contact (căldură, durere, presiune, etc.). 
Pielea este alcătuită din trei straturi principale:
1. EPIDERMUL , stratul superficial al pielii, străbătut de fire de păr, canalele excretoare ale glandelor sudoripare şi terminaţii nervoase receptoare. Funcţiile sale sunt: de protecţie, exprimată prin producţia de keratină şi pigment melanic; secretorie, materializată prin glandele sebacee care secretă sebum şi glandele sudoriparecare secretă lichidul sudoral ce intervine în termoreglare şi echilibrul hidroelectrolitic al organismului; de protecţie antimicrobiană şi antimicotică prin descuamarea stratului superficial, cornos; de pilogeneză (formarea firului de păr); de barieră semipermeabilă (împiedică pătrunderea unor substanţe sau organisme în corp şi în acelaşi timp permite penetrarea unor substanţe terapeutice. 
2. DERMUL, situat sub epiderm, în care se găsesc glande sebacee (lipsesc în palmă şi plantă), canale de excreţie ale glandelor sudoripare (mai numeroase în palmă şi plantă), foliculi piloşi, reţea vasculară, receptori nervoşi.  
3. HIPODERMUL, stratul profund al pielii, bogat în celule adipoase, constituind un depozit de lipide al organismului, conţinând şi receptori nervoşi.
 Pielea are multiple funcţii:
- apără organismul de intrarea microbilor sau a altor corpi străini
- recepţionează excitanţi termici, tactili, dureroşi
- participă la excreţia substanţelor din organism, prin activitatea glandelor sudoripare şi sebacee
- participă la termoreglare, atât prin evaporarea sudorii, cât şi prin menţinerea căldurii în organism datorită prezenţei grăsimii
- participă la absorbţia unor medicamente
- are funcţia de producere a fanerelor (păr + unghie) – funcţie specifică a pielii
- funcţie de exterorecepţie, datorită existenţei unor formaţiuni nervoase (corpusculi):
1.corpusculii Meissner, situaţi sub epiderm şi discurile Merkel, la baza foliculului pilos, în derm, pentru sensibilitatea tactilă
2.corpusculii Vater-Paccini, situaţi în profunzimea pielii, pentru senzaţia de presiune
3.corpusculii Krause, în dermul superficial, pentru sensibilitatea la frig
4.corpusculii Ruffini, în dermul profund şi hipoderm, pentru sensibilitatea la cald
5.terminaţii nervoase libere, în straturile superficiale ale dermului, pentru durere
Sursa: DR. VALY  VOLOSAN
MEDIC  SPECIALIST  MEDICINA  DE  FAMILIE
ATESTAT  IN  ACUPUNCTURA
LECTOR  MASAJ  SI  REFLEXOTERAPIE

 

Anatomia studiază forma şi structura organismului la diferite niveluri: macroscopic, microscopic şi molecular. Din punct de vedere macroscopic studiază localizarea diferitelor organe şi sisteme şi relaţiile de vecinătate ale acestora, microscopic se ocupă de structura celulelor şi ţesuturilor ce alcătuiesc organele, iar la nivel molecular descrie organizarea celulelor şi a organitelor intracelulare.
Fiziologia se ocupă cu studiul funcţiilor diferitelor structuri anatomice şi de mecanismele de reglare a funcţiilor, astfel încât organismul să constituie un tot unitar, în echilibru dinamic permanent cu mediul înconjurător.
Alcătuirea organismului uman:

1.SISTEMUL OSOS
Scheletul este format din peste 200 oase. Acestea sunt alcătuite dintr-un corp (diafiză), ce conţine în interiorul ei canalul medular, în care se găseşte măduva osului şi două extremităţi (epifize). Măduva oaselor este de două feluri: roşie, cu rol în producerea globulelor roşii ale sângelui, şi galbenă, care conţine multă grăsime şi provine din măduva roşie, în care s-a depus grăsime.
Scheletul capului este alcătuit din:
1.neurocraniu, care adăposteşte creierul, este alcătuit din 8 oase:
-    frontalul, os unic, care formează fruntea
-    occipitalul, os unic, situat în partea dinapoi a cutiei craniene
-    etmoidul, situat anterior
-    sfenoidul, aşezat în mijlocul oaselor de la baza craniului, înapoia etmoidului şi înaintea occipitalului
-    parietalele, în număr de două, situate de o parte şi de alta a bolţii şi închid cutia craniană lateral
-    oasele temporale, în număr de două, aşezate sub oasele parietale, în dreptul tâmplelor, alcătuite dintr-o porţiune masivă, care se termină cu o prelungire numită apofiza mastoidă, situată înapoia urechii.
Între aceste oase există o serie de articulaţii fixe numite suturi. Între osul frontal şi cele două oase parietale se află sutura coronară. Între occipital şi cele două oase parietale, sutura lambdoidă. 
2.viscerocraniul, formând oasele feţei (maxilarul, mandibula, osul nazal, osul
palatin, osul lacrimal, osul zigomatic, vomerul)
Scheletul trunchiului este format din:
1.coloană vertebrală, alcătuită din 34 de vertebre, împărţite după regiunile cărora le aparţin: 7 cervicale, 12 toracale, 5 lombare, 5 sacrale şi 5 coccigiene.
2.Fiecare vertebră este formată dintr-un corp vertebral în partea anterioară şi un arc vertebral în partea posterioară. Gaura vertebrală este cuprinsă între arc şi corp. Arcul vertebral posedă câte trei prelungiri – apofize: una posterioară – apofiza spinoasă, două laterale – apofize transversale.
Prin suprapunerea vertebrelor, găurile vertebrale formează un canal (canalul rahidian) în care se găseşte măduva spinării. Coloana vertebrală prezintă 4 curburi fiziologice: cervicală şi lombară (lordoze), toracală şi sacrală (cifoze), care cresc rezistenţa şi elesticitatea coloanei, menţinând poziţia normală a corpului. 
3.coaste, în număr de 12 perechi, din care primele 10 perechi se unesc cu sternul, ultimele două perechi sunt „coaste flotante”.
4.sternul, situat pe linia mediană, se articulează în partea superioară cu claviculele, iar pe marginile laterale cu primele 7 perechi de coaste (coastele 8, 9, 10 se articulează cu coasta 7). 
Scheletul membrelor:
5.membrele superioare - au trei segmente:
1.braţul, alcătuit din humerus
2.antebraţul, alcătuit din radius şi  cubitus
3.mâna, alcătuită din oasele carpiene (8), metacarpiene (5), falange (14)
- se leagă de scheletul toracic prin 2 oase, ce formează centura scapulară:
4.omoplatul
5.clavicula
- membrele inferioare – au trei segmente:
1.coapsa, reprezentată prin femur. În  zona articulaţiei genunchiului se află un os mic, rotula
2.gamba, alcătuită din tibie şi peroneu (fibula)
3.piciorul, format din oasele tarsiene(7),  metatarsiene (5) şi falange (14)
6.se leagă de coloana vertebrală prin centura pelviană, formată din cele două
oase coxale, care anterior se articulează între ele, la nivelul simfizei pubiene, iar posterior cu osul sacru, formând bazinul (pelvisul)
Articulaţiile reprezintă unităţi anatomofuncţionale autonome, în care două sau mai multe oase sunt unite spre extremităţi cu ajutorul unor formaţiuni moi (ligamente, cartilaje, capsulă articulară, etc.). Articulaţiile se clasifică în:
7.sinartroze (există o continuitate), fiind la rândul lor de 3 tipuri:
1.sindesmoze – articulaţiile intervertebrale, cu un grad de mobilitate destul de mare
2.sincondroze – simfiza pubiană
3.sinostoze – articulaţiile oaselor craniene, în care unirea se realizează prin ţesut osos, mobilitatea fiind nulă
8.diartroze (discontinuitate, reprezentând adevăratele articulaţii): genunchi, cot, gleznă, umăr, permiţând mişcări variate, în diferite axe, având în componenţă atât cartilaj, cât şi capsulă articulară, sinovială, lichid sinovial şi ligamente parararticulare, ce asigură stabilitatea articulaţiei.
Rolul ţesutului osos
1.Osul este format dintr-o substanţă organică numită oseina, şi substanţe minerale, în special calciu şi fosfor, combinaţie ce conferă osului elasticitate şi rezistenţă.
2.Cutia toracică (formată din vertebrele toracale, coaste şi stern) protejează
organe de importanţă vitală (plămâni, inima, vasele mari, esofagul, nervi importanţi).
3.Prin măduva roşie, generează o mare parte a elementelor figurate.
4.Rol fundamental în generarea mişcărilor corpului.
5.Piciorul are o constituţie în boltă, cu scopul de a amortiza şocurile, mărind
elasticitatea piciorului în timpul mersului. Dispariţia acesteia (picior plat) are ca rezultat oboseala mai mare la mers şi la statul în picioare.

2.SISTEMUL MUSCULAR
Muşchii scheletului sunt muşchi striaţi, existând peste 400 în corpul omenesc.
Fiecare muşchi prezintă o parte cărnoasă, numită corp, nivel la care adesea se produc leziuni la sportivi, şi două extremităţi, denumite tendoane, prin care se fixează de schelet. Tendonul are o culoare alb-sidefie, spre deosebire de culoarea roşie-brună a muşchiului. Vascularizaţia corpului muscular este extrem de bogată (aşa se şi explică constituirea rapidă de hematoame în caz de leziuni musculare), în timp ce vascularizaţa tendonului este extrem de săracă. Musculatura scheletică nu îşi angrenează în activitate toate fibrele musculare, chiar şi în cazul unui efort fizic bine localizat. Ca şi în cazul rinichiului (nefronul) sau al ficatului (hepatocitul), organismul menţine în rezervă fibre musculare, la orice efort, care nu intră în acţiune decât atunci când situaţiile de excepţie o cer. Aşa se explică la sportivi unele leziuni musculare care au loc pe fibrele de repaus, într-un moment de contracţie musculară maximală. Masajul muscular se va adresa întotdeauna unui muşchi sau grup muscular integru din punct de vedere anatomic şi funcţional.
    Muşchii, ca aşezare, pot fi superficiali sau profunzi.
    Principalele grupe de muşchi sunt:
- muşchii capului: - muşchi ai mimicii, grupaţi în jurul orificiilor bucal, nazal, orbitar şi auditiv, având rol de dilatatori sau constrictori; muşchiul frontal şi muşchiul occipital contribuie la exprimarea atenţiei
- muşchii masticatori, temporal şi maseter, ridicând mandibula şi
      intervenind în actul masticaţiei
- muşchii gâtului: - cel mai superficial este pielosul gâtului, urmând sterno-cleido-
mastoidianul, care pleacă de la claviculă şi stern, până la apofiza mastoidă a osului temporal, iar cel mai profund muşchii scaleni şi prevertebrali.
- muşchii spatelui şi cefei: - profunzi: muşchii şanţurilor vertebrale, care menţin coloana vertebrală dreaptă şi contribuie la mişcările ei
- superficiali:  - muşchiul trapez, care leagă regiunea cervicală de centura scapulară
- muşchiul marele dorsal, care ocupă regiunea inferioară şi laterală a spatelui
- muşchii toracelui: - marele pectoral – pleacă de la claviculă, stern, primele 5-6 coaste şi după ce se strînge pe un tendon unic se inseră pe extremitatea superioară a humerusului
- muşchiul dinţat anterior, situat pe partea laterală a toracelui, este un muşchi respirator important
- muşchii intercostali, ocupă spaţiile dintre coaste, sunt muşchi respiratori
- muşchii abdomenului: - participă la formarea pereţilor antero-laterali şi posteriori ai abdomenului; prin contracţiile lor măresc presiunea din interiorul abdomenului, permiţînd desfăşurarea unor acte fiziologice:
 expiraţia, micţiunea, defecaţia: muşchii drepţi abdominali,  muşchii oblici externi şi oblici interni
- muşchii membrelor superioare:
- muşchii umărului: deltoid
- muşchii braţului:
- biceps brahial
- triceps brahial
- muşchii antebraţului:
- flexori şi extensori ai degetelor
 - pronatori şi supinatori
 - muşchii mâinii
- muşchii membrelor inferioare:
-  în jurul articulaţiei coxo-femurale se găsesc muşchii fesieri muşchii coapsei:
- pe faţa anterioară - superficial –    muşchiul croitor
 - cvadricepsul femural
 - profund – muşchii adductori
- pe faţa posterioară – bicepsul femural
muşchii gambei:
- loja anterioară – muşchii extensori lungi ai degetelor
- muşchiul tibial anterior
- loja posterioară – muşchii flexori lungi ai degetelor
- muşchiul tibial posterior
- superficial: muşchiul  triceps sural, care se inseră pe calcaneu prin tendonul lui Ahile
- loja laterală – lungul şi scurtul peronier
muşchii piciorului:
- pe faţa dorsală - muşchiul pedios(extensor scurt al degetelor)
- în regiunea plantară: muşchii flexori şi extensori ai degetelor
Mişcările care au loc în articulaţie sub acţiunea muşchilor sunt:
9.mişcarea de flexie, când cele două oase se apropie unul de altul
10.mişcarea de extensie, când cele două oase se îndepărtează unul de altul
11.mişcarea de rotaţie, a unui os în jurul celuilalt: rotaţie internă (din afară înăuntru), sau rotaţie externă (dinăuntru în afară)
12.mişcarea de adducţie, apropierea extremităţii de corp
13.mişcarea de abducţie, îndepărtarea extremităţii de corp
Combinarea tuturor acestor mişcări este numită circumducţie.
Caracteristica principală a ţesutului muscular este contractilitatea fibrei musculare.
Musculatura este şi principalul producător de căldură al organismului.
Oboseala musculară constă în reducerea temporală a capacităţii funcţionale a muşchiului, consecutiv unei activităţi prelungite sau excesive, prin acumulare de acid lactic în muşchi, intoxicând fibrele.
Sursa:  DR. VALY  VOLOSAN MEDIC  SPECIALIST  MEDICINA  DE  FAMILIE ATESTAT  IN  ACUPUNCTURA LECTOR  MASAJ  SI  REFLEXOTERAPIE

 

•    afecţiuni maligne sau cu potenţial de malignizare prin masaj;

•     afecţiuni cutanate (bolile de piele) : parazitare, infecţioase, inflamatorii, eczematoase, eruptive de diverse cauze, plăgi posttraumatice, fragilitate capilară;

•     afecţiuni acute febrile;

•     afecţiuni inflamatorii osoase şi osteoarticulare;

•     tuberculoză cu diferite localizări;

•     tromboflebite şi flebotromboze;

•     afecţiuni cardiocirculatorii acute : angină pectorală, infarct miocardic, tulburări de ritm, insuficienţă cardiacă, embolii cu diferite localizări, hipertensiune arterială netratată;

•     afecţiuni pulmomare acute;

•     afecţiuni acute ale tubului digestiv;

•     manifestări hemoragipare;

•     stări de oboseală;

•     bolile psihice majore (în special psihoze).

• spaţiul popliteu (situat pe faţa posterioară a articulaţiei genunchiului)

• triunghiul lui Scarpa (situat la rădăcina membrului inferior, faţa anterioară)

• axilă (subsuoară)

• articulaţia cotului (faţa anterioară)

• partea anterioară a gâtului

• zona mamară

• partea interioară a coapselor; zona cu varice

• maseur – starea de sănătate fizică/psihică

• locul în care se efectuează masajul: spaţii neigienice, umede, reci (temperatura optimă 20 – 24°C)

Sursa: CURS  DE MASAJ  SI  REFLEXOTERAPIE

 

• Afecţiuni ale aparatului locomotor – reumatismale, neurologice, posttraumatice, psihogene – afecţiuni articulare, miozite, miofasciite, miogeloze, celulite, nevrite şi polinevrite, retracţii musculo-tendinoase, contracturi musculare, hipotrofii şi atrofii musculare de diferite cauze.

• Afecţiuni ale aparatului cardiovascular – staze venoase şi limfatice, cu edeme circulatorii periferice.

• Afecţiuni ginecologice – inflamaţii cronice, ptoze uterine, aderenţe etc.

• Afecţiuni psihogene – forme de nevroză astenică, spasmofilii, distonii neurovegetative.

• Afecţiuni dismetabolice – obezitate, diabet, gută.

• Pediatrie – anemii, rahitism, sindroame hipoanabolice.

• Geriatrie – tratament de întreţinere şi stimulare a musculaturii scheletice şi a metabolismului diminuat, după explorări paraclinice.

• Optimizarea formei sportive.

• Sedentarism.

• Profilaxie secundară.

• Îmbunătăţirea consistenţei, elasticităţii şi mobilităţii pielii

• Creşterea supleţii şi ameliorarea circulaţiei sângelui la nivelul ţesutului subcutanat şi conjunctiv

• Stimularea resorbţiei produşilor din jurul leziunilor cu refacerea mai rapidă a ţesuturilor respective şi grăbirea cicatrizărilor

• Îmbunătăţirea circulaţiei sângelui, cu creşterea cantităţii de oxigen la nivelul ţesuturilor şi cu eliminarea mai rapidă a deşeurilor toxice provenite din activitatea muşchilor

• Activarea circulaţiei limfei din căile limfatice cu o resorbţie mai rapidă a lichidelor interstiţiale şi a edemelor

 

• Se practică în spaţii anume destinate – baze de tratament de fizioterapie, staţiuni balneare, cabinete de tratament, secţii clinice.

• Sălile de masaj trebuie să respecte condiţiile igienico-sanitare corespunzătoare – aerisite, bine luminate, ferite de radiaţiile solare şi de orice alţi factori nocivi, cu temperatura microclimatului de minim 20 grade, cu instalaţie sanitară şi vestiar alăturate.

• Patul de masaj, acoperit cu un cearşaf, trebuie să fie înalt de cel puţin 70-75 cm, lungimea de 2 metri iar lăţimea de 70 cm, preferabil cu 2-3 segmente separate şi articulate, astfel încât să asigure întotdeauna atât persoanei masate cât şi maseurului cele mai favorabile şi relaxante poziţii.

• Maseurul trebuie să se spele pe mâini înainte şi după fiecare masaj, să aibă permanent unghiile tăiate, să nu poarte brăţări, inele, pentru a nu-l răni pe cel masat şi a nu interfera energia transmisă pacientului (nimic nu poate înlocui mâna maseurului!); să nu consume băuturi alcoolice înainte de masaj şi eventual să poarte o mască la gură în caz de răceală.

• Maseurul trebuie să aibă o bună stare de sănătate fizică şi mentală, dozându-şi foarte bine eforturile faţă de diferitele cazuri, obiective şi categorii de masaj pe care trebuie să le execute, să fie rezistent la oboseală fizică şi psihică, echilibrat, cu un simţ tactil deosebit, în special la nivelul palmelor şi al degetelor, să cunoască noţiuni de anatomie, fiziologie, dermatologie, psihologie.

• În cazul masajului sportiv, maseurul trebuie să fie pregătit şi în ceea ce constă antrenamentul sportivului, acesta devenind o „piesă” de primă importanţă în anturajul sportivului de performanţă. Deşi cei cu anumite defecte de vedere au un simţ tactil extrem de dezvoltat, pentru sportivii de performanţă sunt de preferat maseurii fără handicapuri de orice natură, intrând în joc şi factorul psihologic, care adeseori îl transformă pe maseur în confidentul sportivului.

• Mâna care joacă rol de funcţie trebuie să fie morfologic normală (fără malformaţii, mutilaţii, boli de piele), să aibă o foarte bună sensibilitate tactilă; maseurul trebuie să-şi încălzească mâinile.

• Să nu aibă vreo halenă neplăcută, transpiraţii, miros de tutun.

• Să fie de o moralitate corespunzătoare.

• Se recomandă ca după fiecare şedinţă de masaj, până la începerea unei alte şedinţe, maseurul să facă o pauză de minim 10-15 minute, cu scop de refacere (relaxare, meditaţie, consum de fructe sau lactate, exerciţii pregătitoare ale segmentelor şi articulaţiilor sale, etc.).

• Cel masat trebuie, de asemenea, să se prezinte într-o bună stare de igienă şi motivat pentru masaj, să aibă acordul medicului pentru masaj. Este de dorit ca înainte de masaj sportivul sau persoana masată să-şi golească vezica urinară şi tubul digestiv, pentru ca apoi să se concentreze numai asupra masajului.

• Să ia masa cu cel puţin 1-2 ore înainte de masaj sau la 30-60 minute după masaj.

• Uneori masajul, mai ales la sportivi, urmează după saună sau fizioterapie, ceea ce este foarte bine, sporind eficienţa masajului.

• Atât maseurul, cât şi cel masat, să se rehidrateze după masaj (dar nu cu băuturi alcoolice), să evite fumatul cel puţin 15 minute înainte şi după masaj.

• Masajul se poate executa cu mâinile uscate sau utilizând pulberi fine (de origine vegetală sau minerală, cu reacţii neutre, nealergizante – talcul clasic, pulberi de amidon), substanţe grase uleioase (de origine animală, vegetală – ulei de seminţe de in, măsline, floarea-soarelui – sau minerală – vaselină, glicerină), unguente ce conţin substanţe medicamentoase cu rol antiinflamator, revulsiv, vasoactiv; după şedinţa de masaj substanţele grase trebuie îndepărtate de pe tegument prin spălare cu apă caldă şi săpun.

• Durata unei şedinţe de masaj este cuprinsă în general între 10-15 minute pentru masajul local, 15-30 minute pentru masajul regional, 50-60 minute pentru masajul general; durata, repetiţia, genul masajului vor fi întotdeauna precizate de medic! Maseurul îl va ţine la curent cu orice eveniment survenit în timpul sau după şedinţa de masaj.

• Când un tratament necesită 20 şedinţe este bine să se facă o pauză la 10 şedinţe şi să se reia.

• Trebuie respectate integritatea ţesuturilor înainte de masaj; echimozele prin masaj se produc cu cea mai mare uşurinţă între cele 2 foiţe ale fasciei superficiale, căci reţeaua vasculară este fragilă.