Medicină informativă

1 lingurita cu varf de planta oparita in 250 ml de apa, se lasa sa stea putin. Se foloseste in stimularea fluxului diuretic si ciclului lunar, accelereaza avorturile si nasterea normala, grabind iesirea fatului din trupul mamei. Este un bun leac impotriva leprei, a paraliziei, a bolilor de nervi. Baut dimineata in loc de cafea are un efect binefacator, o prospetime a spiritului, o senzatie placuta la stomac, lipsa tusei de dimineata, o stare generala buna. Se foloseste si in crampele abdominale, stomacale si menstruale, ca si in spasmele organelor pelviene (genitale). Asociat in parti egale cu patlagina ingusta, cimbrul si-a dovedit eficacitatea in combaterea afectiunilor cailor respiratorii, a secretiilor abundente bronsice, a astmului bronsic, in tusea convulsiva. Se beau 2-3 cesti pe zi, iar in crizele de epilepsie se beau 2 cesti pe zi, timp de 3 saptamani, cu intrerupere de 10 zile.

1 lingurita rasa de radacina de brusture se pune peste noapte la macerat in 1 litru de apa, se incalzeste dimineata si se strecoara. Se foloseste in caz de febra, insuficienta respiratorie, artrita, guta, epilepsie. Se beau zilnic 2-3 cesti cu ceai.

In hernia ombilicala fiziologica procesul de crestere continua, iar volumul si el redus al sacului herniar determina formarea de noi convulute jejunoileale, usor de observat la microscop in acest stadiu. Ulterior, datorita cresterii volumului cavitatii abdominale, indeosebi a diametrului sagital si a scurtaturii pediculului vascular vitelin are loc repozitia anselor. Primele intra ansele jejunale care se aseaza la stanga ansei mediane. Urmeaza ansele ileale ce se dispun la dreapta si ultimul reintra colonul, impiedicat sa intre mai repede de catre diverticulul cecal. Colonul cu cecul la dreapta, situat subhepatic, ramane deasupra pachetului de anse jejunoileale, iar mezoul colonului trece transversal peste partea descendenta a duodenului. In acest stadiu, ficatul, de volum mare, impinge mult in jos spre fosa iliaca cecul, care se afla in continuarea directa a colonului transvers. Odata cu cresterea in lungime a trunchiului, incepe sa se schiteze colonul ascendent, iar la locul de continuare cu colonul transvers se schiteaza flexura dreapta sau hepatica a colonului. Prin coalescenta mezocolonului ascendent cu peritoneul parietal se formeaza fascia lui Toldt. O fascie asemanatoare se formeaza si in stanga prin impingerea colonului descendent si mezoul sau de catre ansele intestinale spre peretele posterior al abdomenului. Colonul transvers si sigmoid isi pastreaza mezoul.

Apendicele vermiform se dezvolta din partea caudala a cecului care regreseaza, micsorandu-si calibrul. Abia dupa nastere, prin cresterea descendenta si laterala a fundului cecal, apare evidenta separarea intre cec si apendice.

Cele doua treimi craniale (drepte) ale colonului transvers iau nastere din bratul ileocolic al ansei umbilicale, iar treimea caudala stanga din intestinul posterior, cu care are stranse relatii vasculare si nervoase.

Limita dintre cele doua parti ale colonului transvers, cunoscuta si sub denumirea de punctul Cannon-Boehm, reprezinta locul unde se termina teritoriul de inervatie al vagului si incepe cel al nervilor splanchnici pelvini.

Problema a fost reluata si aprofundata intre 1922-1928 de catre Pernkopf.

W. Vogt a demonstrat ca duodenul ia parte si el la asa-numita „rotatie” a ansei ombilicale (1931), contrar ideii sustinuta de multa vreme ca, in momentul cand incepe rotatia ansei, flexura duodenojejunala ar fi deja fixata, ea constituind si axul rotatiei. El arata ca flexura duodenojejunala nu este punctul fix, ci in acelasi timp punctul miscat si miscator, si ca schimbarile de pozitie fac in jurul pediculului masiv de tesut conjunctiv vasculopancreatic, descris mai sus. Flexura duodenojejunala, crescand pe sub acest pedicul spre stanga, intalneste mezoul flexurii primare a colonului pe care il impinge in sus, la stanga si catre peretele posterior al abdomenului, unde ulterior mezoul colonului descendent va forma fascia descrisa de Toldt, in stanga. Vogt a impartit si mezenterul dorsal in trei portiuni:
1. mezogastrul dorsal,
2. pediculul vasculopancreatic
3. mezoul cadrului colic primar.

Contributia lui Pernkopf in acest domeniu este importanta, deoarece explica amanuntit pozitia definitiva a partilor componente ale tubului digestiv abdominal, formarea mezourilor si procesele de coalescenta peritoneale schematizate in patru etape sau faze.

Prima faza este realizata cand embrionul masoara circa 15 mm. In acest stadiu, stomacul are pozitia schimbata, mezogastrul dorsal care cuprinde splina si o parte a pancreasului este orientat spre stanga, ca si marginea posterioara a stomacului, viitoarea mare curbura a stomacului. Se schiteaza acum bursa omentala. Duodenul prezinta o convexitate mica, iar ansa intestinala se afla in plan orizontal. Ea patrunde in hernia umbilicala. Aceasta etapa corespunde fazei I a lui Fredet.

In faza a II-a, embrionul are circa 32 mm. Duodenul trece acum din planul transversal (orizontal) in plan frontal iar bratul descendent sau jejunoileal al ansei umbilicale formeaza prin crestere in lungime, mici anse in hernia umbilicala. Intestinul terminal este impins spre stanga. In aceasta faza se produce coalescenta intre mezenter si mezoduoden si se formeaza radacina secundata a mezenterului, de forma literei „U” cu deschidere catre stanga. Ea este situata in potcoava duodenala. Segmentul superior al radacinii secundare a mezenterului il formeaza radacina mezocolonului, iar segmentul inferior, radacina mezenterului propriu-zis.

Faza a III-a, cand embrionul are 60 mm lungime se caracterizeaza prin pozitia anselor din hernia umbilicala in cavitatea peritoneala. Diverticulul cecal si partea proximala a colonului se afla in dreapta, sub ficat, deasupra anselor jejunale si ileale in partea dreapta. Se schiteaza flexura stanga sau ileala a colonului si omentul mare.

In faza a IV-a, diverticulul cecal se deplaseaza catre fosa iliaca dreapta, castigandu-si pozitia definitiva. Odata cu aceasta se formeaza si flexura dreapta a colonului, cadrul colic luand aspectul definitiv. Tot in aceasta faza se formeaza si fascia de coalescenta Toldt, in dreapta. Tarziu, dupa ce s-a produs fuzionarea mezocolonului ascendent (fascia Toldt dreapta) si a mezoduodenului (fascia Treitz), ia nastere zona de coalescenta triunghiulara ce se intinde de la flexura duodenojejunala pana in fosa iliaca dreapta. Ca urmare, se stabileste radacina tertiara sau definitiva a mezenterului. Totodata, partea inframezocolica a duodenului descendent si partea orizontala a duodenului devin pentru a doua oara retroperitoneale, formand ceea ce se numeste „pars tecta duodeni”.

Propriu-zis se poate afirma ca in nici o etapa a dezvoltarii tubului digestiv abdominal nu exista rotatie. Succint, schimbarile de pozitie care au loc pana la dobandirea pozitiei definitive sunt determinate de factorii amintiti mai sus: cresterea inegala a bratelor ansei, volumul redus la un moment dat al cavitatii abdominale, dezvoltarea ficatului – preponderent a lobului drept si desigur faptul ca intreaga dezvoltare este imprimata genetic. Cresterea accelerata in lungime a bratului jejunoileal al ansei intr-o cavitate abdominala de volum redus, determina hernierea intre saptamanile VI si X a celei mai mari parti a ansei in afara cavitatii abdominale, respectiv in celomul umbilical (coeloma umbilicale), ramasita a celomului extraembrionar.

Exista si un mezenter ventral care leaga tubul intestinal de peretele anterior al trunchiului, dar acesta se intinde numai pana sub diverticulul hepatic, fiind reprezentat de mezogastrul si mezoduodenul ventral. Inferior de aceasta din urma, cele doua jumatati ale celomului intraembrionar comunica intre ele. Prin mezenterul dorsal, tubul intestinal primeste vasele de sange si nervii. Trunchiul coeliac este afectat intestinului anterior, artera mezenterica superioara iriga intestinul mijlociu, iar mezenterica inferioara, intestinul posterior.

In dezvoltarea ulterioara, se remarca doua elemente importante:
1. cresterea inegala in lungime si in grosime a diverselor parti ale tubului intestinal;
2. faptul ca diferentierea structurala a elementelor peretelui incepe cranial si se continua progresiv in directie caudala.

Epiteliul mucoasei (tunica mucoasa) si glandele sunt de natura endodermala, in timp ce toate celelalte straturi provin din mezenchinul splanchnpleurei (tela submucoasa, tunica muscularis, tunica serosa).

Esofagul urmeaza dupa intestinul branhial sau cefalic (faringe) si initial este foarte scurt. Din partea sa anterioara, la capatul cranial, se individualizeaza tubul laringotraheal cu mugurii pulmonari. El creste rapid in lungime in luna a II-a. Aceasta crestere a esofagului este de mare importanta pentru pozitia definitiva a stomacului. La nastere are lungimea de 10 cm si capatul sau caudal se proiecteaza pe vertebra a X-a toracica. Epiteliul mucoasei este initial unistratificat prismatic, dar prin multiplicare devine pluristratificat, putand obstrua in totalitate lumenul. Ulterior, in el apar vacuole care conflueaza, incat in luna a III-a lumenul prezinta un calibru mult marit. Perturbari ale acestui proces pot da nastere la atrezii sau stenoze esofagiene. In luna a VI-a, epiteliul se aseamana cu cel de la adult. Glandele esofagiene se formeaza la sfarsitul lunii a III-a si se dezvolta foarte lent, partea lor secretorie fiind situata in submucoasa. Fibrele circulare se formeaza in luna a II-a, cele longitudinale in lunile III-IV, iar musculatura mucoasei la sfarsitul lunii a IV-a. Nu se stie foarte clar de ce in treimea superioara musculatura este striata si in rest neteda. O ipoteza sustine ca fibrele striate provin din regiunea branhiala.

Stomacul se prezinta la sfarsitul saptamanii a IV-a ca o dilatatie fuziforma a tubului intestinal si este situat in planul medio-sagital. Initial, el are o pozitie inalta, in regiunea cervicala, ceea ce ii permite contactul direct cu nervul vag care il inerveaza si este inclus in mezenchimul septului transvers, din care se va forma si mezogastrul ventral. In saptamanile IV-VII stomacul este impins de cord si plamani spre partea inferioara a toracelui. In dezvoltarea ulterioara, el isi schimba forma si pozitia sagitala. Aceste modificari sunt consecinta ritmului diferit de crestere al diverselor parti ale peretelui gastric si a dezvoltarii organelor invecinate, indeosebi a ficatului. Marginea posterioara a organului creste mai rapid decat cea anterioara; de aceea, ea se curbeaza si se deplaseaza catre stanga. In acest fel se diferentiaza marea curbura a stomacului si, superior, dilatatia ce formeaza formixul gastric. Marginea anterioara creste mult mai lent. Ea formeaza curbura mica a stomacului. Aceleasi deosebiri se remarca in cresterea mezogastrului dorsal, care este rapida si a mezogastrului ventral, lenta. Aparitia si dezvoltarea ficatului in septul transvers si in mezogastrul ventral, fixeaza pilorul in mezogastrul ventral. Totodata, cresterea de volum a ficatului influenteaza pozitia definitiva a stomacului si esofagului. Ca urmare, fata stanga a stomacului devine anterioara, iar cea dreapta posterioara, proces prin care creste ca intindere si bursa omentala. Totodata, cardia se deplaseaza la stanga, iar pilorul la dreapta coloanei vertebrale. Curbura mare priveste la stanga si in jos, iar curbura mica la dreapta si in sus, catre ficat. Aceasta pozitie permite un mai mare grad de umplere a stomacului si creste mobilitatea organului, favorizand miscarile de evacuare. In acest sens, forma si pozitia stomacului sunt expresia adaptarii sale functionale. Epiteliul gastric initial multistratificat, devine ulterior unistratificat. Glandele principale preced ca aparitie glandele pilorice. Fermentii proteolitici apar in sucul gastric in luna a IV-a, iar digestia proteinelor este posibila din luna a VI-a. Fibrele musculare circulare apar in saptamana a VII-a, cele longitudinale in luna a III-a, musculara mucoasei in luna a IV-a si ultimele care apar sunt fibrele oblice.

Intestinul mijlociu (mesenteron) sau ansa ombilicala se deosebeste de celelalte parti ale tubului intestinal prin ritmul rapid cu care creste in lungime.

Initial, intre stomac si originea ansei ombilicale se mai formeaza o mica ansa a carei convexitate este orientata spre dreapta, numita ansa duodenala. Ea se formeaza datorita faptului ca ritmul de crestere a intestinului la acest nivel este mai mare decat ritmul de crestere a coloanei vertebrale. Din aceasta ansa se va dezvolta duodenul, ficatul, cu caile biliare extrahepatice si pancreasul. Mezenterul dorsal al ansei duodenale sau mezoduodenul se caracterizeaza prin aceea ca este foarte ingrosat la baza. El cuprinde intr-un pedicul gros vasele viteline sau omfalomezenterice, mezenterica superioara si mugurele pancreatic, fapt pentru care W. Vogt l-a numit „pediculul vasculopancreatic”. In dezvoltarea ulterioara, datorita cresterii in lungime a duodenului si dezvoltarii pronuntate a lobului drept hepatic, flexura duodenojejunala se deplaseaza pe sub pediculul vasculopancreatic de la dreapta la stanga, ajungand sub vasele mezenterice superioare si la stanga coloanei vertebrale. Odata cu acestea, se schimba si pozitia ansei umbilicale. Ansa umbilicala are un brat descendent si altul ascendent inferior. La crestetul ansei – locul unde bratul descendent se continua cu cel ascendent se afla canalul vitelin (caulis vitellinus) sau canalul omfaloenteric, care leaga ansa ombilicala cu sacul vitelin. In dezvoltarea ulterioara, el se inchide si dispare. In 3% din cazuri poate insa persista un mic diverticul din canalul vitelin (vestigium caulis vitellini), ce se deschide in ileon la circa 70-80 cm de valvula ileocecala, numit si diverticulul Mackel. Acesta poate prezenta o patologie proprie: inflamatii ale diverticulului – ulcere ale diverticulului, ocluzii intestinale prin aderente cu organele vecine.

Bratul ascendent al ansei ombilicale se continua cu intestinul posterior la nivelul flexurii primare a colonului, situata la inceput in lan medio-sagital. Ea reprezinta viitoarea flexura stanga sau lienala a colonului. In dezvoltarea ulterioara, bratul descendent al ansei incepe sa creasca mult mai repede in lungime decat bratul ascendent. Din bratul ascendent va lua nastere:
1. jejunul si
2. cea mai mare parte a ileonului.

Din bratul descedent se va forma:
1. ultima portiune (70-80 cm) a ileonului,
2. cecul,
3. colonul ascendent si
4. doua treimi proximale sau drepte ale colonului transvers.

Datorita cresterii pronuntate in lungime a bratului jejunoileal (descendent) al ansei umbilicale, a cresterii in volum a ficatului, pe de o parte, cat si volumului relativ redus al cavitatii abdominale, pe de alta parte, se produc o serie de schimbari de pozitie ale ansei umbilicale si odata cu ea si a celorlalte parti ale tubului digestiv abdominal. Aceste schimbari de pozitie au fost descrise la sfarsitul secolului trecut de chirurgul francez Fredet sub denumirea de „rotatia intestinului”, care s-ar realiza in sens contrar acelor de ceasornic, in patru faze, insumand in final 2700. Axul rotatiei ar fi reprezentat de artera mezenterica superioara.

Etape diferite de dezvoltare ale diverticului respirator si esofagului 

A. la sfarsitul saptamanii III
  B si C. in timpul saptamanii IV

Din intestinul mijlociu se formeaza:
1. restul duodenului,
2. ansa ombilicala din care deriva:
-    jejunul,
-    ileonul,
-    cecul,
-    colonul ascendent si cele doua treimi drepte ale colonului transvers.

Intestinul posterior va da nastere:
3. treimii stangi a colonului transvers,
4. colonului descendent,
5. colonului sigmoid,
6. rectului.

Aceste segmente ale tubului digestiv incep sa se schiteze inca din saptamana a IV-a de viata. De remarcat ca la sfarsitul saptamanii a III-a, incepe sa se resoarba membrana bucofaringiana, stabilindu-se comunicarea cu cavitatea bucala. Membrana cloacala se resoarbe mult mai tarziu, in luna a III-a.

Tubul intestinal este legat sagital de peretele posterior al trunchiului prin mezenterul comun dorsal, format din splanchnopleura dreapta si stanga, dupa ce a invelit intestinul. De mentionat, ca atat timp cat din tubul digestiv nu s-au individualizat organele sale definitive si el se afla in plan mediosagital, mezenterele sunt cuprinse in notiunea de mezenter comun – „mezenterium commune”. Ulterior, cand diferentierea tubului digestiv incepe, din mezenterul comun dorsal (posterior) se individualizeaza:
1. mezoesofagul,
2. mezogastrul dorsal,
3. mezoduodenul,
4. mezenterul ansei ombilicale,
5. mezocolonul,
6. mezorectul.

La capatul cranial, tubul intestinal este inchis de membrana bucofaringiana sau membrana stomatofaringiana (membrana stomatopharingealis – in Nomina Embryologica), care il desparte de stomatodaeum sau cavitatea bucala primitiva. Caudal, in aceasta etapa, membrana cloacala il separaa de proctodaeum, viitorul canal anal. In evolutia ulterioara, partea craniala si caudala a tubului intestinal creste mai repede decat partea mijlocie, care bate oarecum pasul pe loc. in acest stadiu, tubului intestinal i se disting trei parti:
1. intestinul anterior sau pro-enteron;
2. intestinul mijlociu sau mesenteron;
3. intestinul posterior sau terminal, numita in Nomina Embryologica – metenteron.

In cursul organogenezei, din intestinul anterior iau nastere:
4. faringele,
5. esofagul si aparatul respirator,
6. stomacul si duodenul, pana sub diverticulul hepatic,
7. mugurele pancreatic ventral si dorsal.

Dezvoltarea tubului digestiv abdominal este strans legata de formarea colonului intraembrionar si de dezvoltarea peritoneului, indeosebi a mezourilor. Ea explica modul in care organele tubului digestiv dobandesc pozitia anatomica definitiva in cavitatea abdominala si pelvina, precum si abaterile de la normal, respectiv malpozitiile si malformatiile organelor digestive abdominale si pelvine.

La vietuitoarele mult inferioare (nevertebrate) tubul digestiv indeplineste nu numai functia de nutritie, ci si alte functii, pentru care la animalele evoluate se dezvolta organe si aparate speciale.

La pesti, el indeplineste pe langa functiile de nutritie si functii respiratorii, preluand din apa de hrana oxigenul.

Trecerea la viata terestra si schimbarea felului de hrana determina separarea functiilor digestive de cele respiratorii, fapt reflectat ontogenetic in originea endodermala a aparatului digestiv si respirator.

Un alt exemplu se intalneste la viermi, la care epiteliul intestinal gazduieste si celulele sexuale, care sunt eliminate la exterior tot prin tubul intestinal (ouale de paraziti). Ontogenetic, aceasta ar explica originea endodermala a celulelor germinale primordiale la om.

In ontogeneza, la om, de timpuriu, odata cu rotunjirea transversala a scutului embrionar (tempus scuti embryonici) si schitarea peretilor antero-laterali ai trunchiului, endodermului tavanului sacului vitelin secundar, se transforma pe linia mediana - ventral de notocord – in sant intestinal. Concomitent, are loc si o crestere rapida in lungime, prin care santul intestinal se transforma la extremitatea craniala si caudala in tub intestinal. Aceasta este situata in planul medio-sagital, paralel cu notocondrul si comunica ventral larg, in partea mijlocie, cu sacul vitelin.

Pozitia anatomica a organelor situate in cavitatile viscerale ale trunchiului, toracica abdominala si pelvina, este determinata atat de formatiunile anatomice care leaga aceste organe de peretii cavitatilor in care se afla sau intre ele, cat si de presiunile existente in aceste cavitati si de echilibrul dintre aceste presiuni.

Organele nu sunt fixate rigid in regiunile in care se gasesc, ci prezinta diferite grade de mobilitate, in concordanta cu structura lor si cu functiile pe care le indeplinesc. Acest fapt explica, de altfel, modificarea partiala a pozitiei organelor in functie de pozitia in care se examineaza bolnavul si care poate da nastere la erori, privind marimea si proiectia la suprafata a acestora, in semiotica medicala si chirurgicala.

Trecerea omului la ortostatism a influentat in mare masura situsul visceral (asezarea anatomica a organelor in cavitatile trunchiului). Totodata, pozitia verticala si gravitatia au schimbat la om gradul de impovarare al peretilor trunchiului in comparatia cu patrupedele. Indeosebi, este importanta impovararea peretilor musculoaponevrotici antero-laterali ai abdomenului, care prin contractia lor tonica sau fazica determina si schimba valorile presiunii intraabdominale si pelvine. In aceste conditii, presiunea maxima se exercita asupra etajului inferior al peretelui antero-lateral al abdomenului, ceea ce explica la om frecventa crescuta a herniilor inghinale, eventratiilor si evisceratiilor, dizectazia muschilor drepti abdominali etc.

In determinismul acestor afectiuni, la impovararea crescuta – prin gravitatie, se adauga si alti factori conditionati tot de trecerea la ortostatism, cum sunt texturile aponevrotice ale peretelui abdominal in regiunile inghinale. Aceasta structura aponevrotica inlocuieste pe cea musculara de la patrupede. Ea a luat nastere ca urmare a cresterii diametrului transvers al pelvisului, sub influenta tractiunii muschilor extensori ai coapsei pe bazin, care a ridicat insertia muschilor lati ai abdomenului, indeosebi a muschiului oblic intern si muschiului transvers al abdomenului. La patrupede acesti muschi aveau originea pe marginea ventrala a coxalului, in timp ce la om se ridica pe creasta iliaca si in treimea laterala a ligamentului inghinal. Acesti factori au determinat si traiectul canalului inghinal la om, cu inelul (orificiul) superficial, medial si cel profund lateral.

La patrupede cele doua inele se suprapun in axul ventrodorsal al peretelui, se privesc in oglinda, ceea ce determina si scurtarea traiectului inghinal.

Intre presiunile abdominala si pelvina – pozitive – si presiunea negativa din torace, exista o legatura indisolubila, in sensul ca ele se influenteaza reciproc. Intre cele doua presiuni exista un echilibru care se schimba in trecerea de la pozitia verticala la decubitus.

Presiunea abdominala si pelvina este determinata de urmatorii factori:
1. contractia tonica si fazica a muschilor peretelui antero-lateral a abdomenului si jocul contractie-relaxare a diafragmei si diafragmei pelvine;
2. forta de aspiratie toracica, aceasta ajungand in aspiratie in spatiul subfrenic drept si stang la circa 2 kg;
3. presiunea atmosferica ce comprima peretele musculoaponevrotic;
4. gradul de umplere a organelor cavitare din abdomen si pelvis;
5. inchiderea ermetica a cavitatii abdominale si pelvine.

Acestor factori li se opune presiunea determinata de:
1. forta de gravitatie (egala cu greutatea viscerelor);
2. scaderea presiunii negative din torace in inspiratie si alti factori de mai mica importanta in conditii normale (de exemplu, scaderea tonusului peretelui abdominal sau factori la distanta ca deschiderea glotei etc.).  

 
Din cele de mai sus, rezulta ca in pozitia verticala, in axul longitudinal, exista un gradient al presiunii abdominale si pelvine intre diafragma pelvina si di diafragma, care se micsoreaza de jos in sus si ca numai in functie de modificarea celor doua categorii de factori se poate intelege dinamica normala si patologica a peretilor abdomenului si pelvisului si consecintele asupra pozitiei si functiilor viscerale.

In sensul datelor expuse, de exemplu, se poate explica faptul ca ficatul, organ parenchimatos foarte greu de circa 1500 g, situat in partea superioara a partii peritoneale isi mentine pozitia normala nu numai prin legaturile peritoneale pe care le are cu peretii cavitatii abdominale si cu organele invecinate, ci si gratie fortei de aspiratie toracica exercitata asupra spatiului subfrenic si a presiunii intraabdominale scazuta in aceasta regiune. Se pot da numeroase alte exemple.

Totodata, contractia muschilor anterolaterali ai abdomenului, sustinuta de contractia diafragmei si diafragmei pelvine, inchiderea glotei, explica in mare parte mecanismele de golire a organelor cavitare cum sunt mecanismul defecatiei, mictiunii sau al nasterii cu expulzia fatului din uter.

Din jocul acestui sistem unitar toracoabdominal de echilibru presional se intelege, de asemenea, ca modificarea pozitiei unui organ atrage schimbari in pozitia organelor invecinate. In acelasi mod se explica schimbarea de topica abdominala in relaxarea patologica a diafragmei, cand cupola relaxata dreapta sau stanga a diafragmei mult impinsa in torace deplaseaza in partea opusa inima, pericardul si plamanul.