Carnea si derivatele de carne

 
Sunt alimente excelente care, provin de la mamifere, păsări sau peşti. Reprezintă o sursă importantă de proteine cu valoare biologică mare, de lipide, glicogen, săruri minerale şi vitamine. Este deci un aliment indispensabil. Superioare prin digestibilitate sunt carnea de pasări domestice (găină şi curcan), mai ales tinere şi de peşte. Ele sunt mai sărace în ţesut conjunctiv cartilaje şi apo-nevroze. Viscerele sunt bogate în nucleoproteine. Excesul poate duce la hiperuricemii. Ficatul are un conţinut bogat în proteine, glicogen, vitamine şi săruri minerale. Trebuie evitată însă carnea şi derivatele bogate în lipide, datorită cantităţii mari de acizi graşi polinesaturaţi. Referitor la viscere menţionăm că întrucât acestea se alterează rapid, trebuiesc consumate imediat după sacrificarea animalului. De altfel, carnea mamiferelor devine indigestă dacă este păstrată cel puţin 24 ore. In ceea ce priveşte preparatele de carne (produse de carne, mezeluri, conserve de carne) trebuie să ţinem seama în folosinţa lor de durata de păstrare. Astfel există:
- mezeluri cu durată scurtă de păstrare (circa 4 zile) deci cu grad mare de alterabilitate (crenvurşti, parizer, lebăr, şuncă de Praga)
- mezeluri cu durată medie de conservare (1-3 luni) cum sunt: salamul italian, rusesc, vânătoresc etc.  
- mezeluri cu durată îndelungată de păstrare (salam de iarnă, de vară ghiudem).
Muşchiul ţigănesc, pastrama, costiţa, şunca, cu sapiditate şi valoare nutritivă crescută au de asemenea o conservabilitate mai mare. Valoarea nutritivă şi energetică a diferitelor tipuri de produse de carne, este de obicei mai ridicată decât carnea propriu zisă. Toate tipurile de preparate de carne, se pot folosi dacă sunt păstrate în condiţii corespunzătoare, în alimentarea dietetică nu se folosesc decât preparatele de carne cu durată scurtă de păstrare şi în stare foarte proaspătă.
 

Grupe de alimente

 
Hotărâtoare pentru o alimentaţie corectă, este coexistenţa tuturor factorilor nutritivi. Nu este atât de importantă valoarea nutritivă a fiecărui aliment în parte, cât mai ales valoarea nutriţională a dietei în totalitate. Principiile nutritive nu se găsesc ca atare în natură, ci sub forma unor combinaţii complexe, în care proporţia lor variază în limite foarte largi. Acestea sunt alimentele. Nu există un aliment care să cuprindă toţi factorii nutritivi în proporţii echilibrate, normale pentru organism. De aceea alimentaţia zilnică trebuie alcătuită prin asocierea mai multor alimente. Din punct de vedere nutritiv alimentele se împart în următoarele grupe:

1. Carnea şi derivatele de carne
2. Laptele şi derivatele de lapte
3. Ouăle
4. Grăsimile
5. Cerealele şi derivatele lor
6. Legumele şi leguminoasele uscate
7. Fructele
8. Zahărul şi produsele zaharoase
9. Băuturile nealcoolice
10. Condimentele

Combinaţia între aceste grupe într-o anumită proporţie este strict indicată, excesul sau absenţa unora dintre ele pentru o perioadă mai lungă, fiind dăunătoare mai ales pentru organismul în creştere, dar şi pentru organismul adult. Astfel consumul crescut de produse animale, favorizează apariţia aterosclerozei, la o vârstă din ce în ce mai tânără. Un consum scăzut de cereale, legume şi fructe, aşa cum se întâmplă în ţările industrializate, duce la apariţia cancerului de colon. Laptele şi brânzeturile reprezintă cea mai bună sursă de calciu, de proteine şi de vitamine, dar laptele fiind sărac în fier, un regim lactat prelungit, poate provoca anemii. Carnea, peştele şi preparatele lor, conţin proteine la fel de valoroase ca şi cele din lapte. Spre deosebire de acestea, ele sunt bogate în fier, acţionând antianemic, dar lipsindu-le calciul, administrarea lor, nu este suficientă. Legumele şi fructele sunt singurele grupe de alimente care furnizează vitamine şi săruri minerale în cantitate suficientă. Totuşi singure, nu oferă un regim echilibrat. De aceea în raţia echilibrată ţinând, seama de toate aspectele menţionate pentru omul sănătos, alimentele trebuie să fie administrate în următoarele proporţii: carnea şi derivatele sale 4-8% din aportul total caloric al zilei, laptele şi derivatele cam 10% în funcţie de vârstă şi toleranţă, ouăle 3-4%, grăsimile aproximativ 12-l7%, pâinea şi derivatele de cereale între 24-45%, legumele şi fructele 17-l8%, zahărul şi derivatele sale 7-8%. O alimentaţie unilaterală sau cu predominanţa unor alimente duce, la dezechilibre nutriţionale, condiţia apariţiei a numeroase boli, unele cu risc vital.
 

Notiuni elementare de digestie si metabolism

 
Pentru efectuarea funcţiilor vitale, organismul are nevoie de energie şi elemente nutritive. Acestea îi sunt furnizate de alimente. Dar principiile nutritive (factorii nutritivi) se găsesc sub forma unor combinaţii complexe, care nu pot fi utilizate ca atare. Este deci nevoie de transformări până la elemente simple, pe care organismul le foloseşte ca sursă energetică şi plastică. Proteinele sunt principalele substanţe plastice iar glucidele şi grăsimile, substanţe energetice.

Digestia, reprezintă prima etapă a transformărilor. Fărâmiţate mecanic prin masticaţie şi îmbibate cu salivă (bolul bucal) sunt propulsate prin esofag în stomac şi intestinul subţire, unde se continuă digestia începută în cavitatea bucală. Digestia începe chiar în cavitatea bucală. Ea interesează aici numai glucidele. Fermentul denumit ptialină sau amilază salivară, degradează amidonul în componenţi mai simpli (dextrina şi maltoza). In stomac bolul alimentar este frământat şi îmbibat cu suc gastric prin mişcările peristaltice ale acestuia. Sucul gastric conţine doi fermenţi importanţi: pepsina şi labfermentul. Pepsina transformă proteinele în compuşi mai simpli, denumite albumoze şi peptone. Pepsina devine activă numai sub influenţa acidului clorhidric, secretat la nivelul mucoasei gastrice, care transformă pepsi-nogenul inactiv în pepsina activă. Labfermentul (presura) acţionează asupra cazeinei (proteină din lapte) pe care o coagulează, operaţie indispensabilă pentru digestia cazeinei de către pepsina. Tot la nivelul stomacului continuă digestia amidonului sub acţiunea ptialinei salivare. Prin pilor, alimentele astfel degradate trec în duoden, unde se desăvârşeşte digestia sub influenţa celor trei sucuri digestive prezente aici: intestinal, pancreatic şi biliar. Glucidele sunt degradate sub acţiunea amilazei pancreatice, în compuşi mai simpli numiţi dizaharide (maltoză, lactoză). Aceştia sunt descompuşi de către unele enzime din sucul intestinal (maltaza, lactaza, etc) în monozaharide (glucoza şi fructoză) formă sub care pot fi absorbiţi prin mucoasa intestinală.

Proteinele sunt degradate în intestin sub acţiunea tripsinei, până la stadiul de polipep-tide şi chiar aminoacizi. Tripsina este transformată din forma inactivă denumită tripsi-nogen, în forma activă de către o enzimă intestinală, enterokinaza. La nivelul intestinului se produce şi descompunere lipidelor. In prealabil lipidele sunt emulsionate de către sărurile biliare secretate de ficat şi depozitate în bilă. Emulsionarea constă în transformarea lipidelor în particule foarte fine cu suprafaţă mare, care permit enzimelor denumite lipaze, să le descompună în glicerina (glicerol) şi acizi graşi. Astfel: laptele, carnea, brânza, ouăle, pâinea, legumele, fructele şi grăsimile sunt transformate în compuşi simpli, monozaharide (glucoza şi fructoză) pentru glucide, aminoacizi pentru proteine şi acizi graşi şi glicerol pentru grăsimi. După absorbţia la nivelul peretelui intestinal factorii nutritivi menţionaţi sunt transportaţi pe calea circulaţiei sanghine şi limfatice, în laboratorul central - ficatul. De aici după nevoie, sunt dirijaţi în diferite sectoare ale organismului, fie pentru producerea de energie, fie pentru repararea ţesuturilor, fie depozitate ca substanţe de rezervă. Pentru a fi încorporate în ţesuturi şi celule şi pentru eliminarea resturilor neutilizabile rezultate din ardere, are loc procesul cunoscut sub numele de metabolism. Acesta cuprinde două componente: unul de sinteză (refacerea ţesuturilor din substanţe simple) numit anabolism şi altul de descompunere, de degradare energetică numit catabolism.

Glucoza reprezintă principalul furnizor de energie pentru organism. In sânge se găseşte într-o concentraţie constantă (70-l20mg%). Aceasta se numeşte glicemie. Variaţiile mari sunt periculoase de aceea acţionează un sistem de reglare foarte eficace pe două căi:
-  Autoreglare fizico-chimică. Glicogenul din ficat nu este o masă anorfă. Pentru a fi consumată la periferie, glucoza trebuie să fie în prealabil fixată sub formă de glicogen. Deci glucoza utilizată de organism, reprezintă fracţiunea desprinsă din molecula de glicogen. Iată cum glicogenul este în permanenţă sintetizat şi utilizat, ritmul fiind dictat de intensitatea arderilor din organism. Acest fenomen este valabil numai pentru glicogenul hepatic nu şi pentru cel depozitat în muşchi. Sintetic glicogenul ia naştere din patru surse: glucoza alimentară, produşii metabolismului glucidic, proteine şi lipide. In ce priveşte autoreglarea, dacă apare un supliment digestv de glucoza, se va produce o sinteză crescută de glicogen care va absorbi acest supliment. Invers, o utilizare crescută a glucozei, va fi compensată prin accelerarea depolemirizării glicogenului. Astfel se menţine glicemia în limitele fiziologice.

-  Reglarea hormonală a glicemiei. Aici intervin numeroşi hormoni. Dintre aceştia numai insulina are efect hipoglicemiant, ceilalţi fiind hiperglicemianţi (hormonul soma-totrop hipofizar, A.C.T.H, hormonii glucocorticosteroizi, tiroidieni şi catecolaminele presoare (adrenalina şi noradrenalina).

Schematic insulina este secretată de celulele beta din insulile Langerhans din pancreas. Stimulul secret este hipeglicemia. Este transportată de sânge, fixată de unele glonbuline şi este inactivată la nivelul ficatului.
Acţionează accelerând transportul glucozei prin membranele celulare şi activează unele procese metabolice (sinteza de glicogen, de proteine, de lipide etc). In concluzie când glucoza sanghină tinde să crească, surplusul este transformat în glicogen. Procesul se numeşte glicogenogeneză. In lipsa insulinei, glucoza nu se mai transformă în glicogen, creşte nivelul în sânge (hipergli-cemie) iar excesul este eliminat prin urină (glicozurie) apărând astfel boala denumită diabet zaharat. Când glicemia tinde să scadă, glicogenul este descompus şi echilibrul glicemiei restabilit. Arderea glucozei la nivelul celulelor, cu eliberare de energie, se face atât în prezenţa oxigenului (aerobioză) cât şi în absenţa acestuia (anaerobioză). In caz de aerobioză, acţionează reacţii complexe, diferite enzime, iar ciclul de desfăşurare este cunoscut sub numele de ciclul Rrebs. La nivelul acestui ciclu se întâlnesc nu numai compuşi din descompunerea glucidelor, dar şi cei rezultaţi din degradarea proteinelor şi a lipidelor. Aici are loc interconversiunea dintre metabolisme. Acesta este un mecanism biochimic adaptativ, prin care un principiu alimentar poate să se transforme în altul, pe calea unor reacţii reversibile, cu produşi intermediari comuni. Astfel pot apare sau dispare cantităţi apreciabile de glucide, lipide sau proteine. De obicei există o predominenţă a proceselor de transformare a proteinelor şi mai ales a lipidelor în glucide (gluco-neogeneză). Procesul de eliberare a glucozei din glicogen se numeşte (glicogenoliză). Ciclul Krebs este cheia de boltă a metabolismului intermediar. La acest nivel, intervine în principal acidul piruvic din degradarea zaharurilor care, este un acid cetonic simplu şi care este degradat în produşi finiţi CO2 şi H2O. In diferite reacţii intervine însă şi coenzima A, care dă naştere acetil coenzimei A, forma activă care participă la interconversiunea metabolismelor. Acesta este procesul aerobiotic. In condiţii de anaerobioză, degradarea glucidelor duce la un compus numit acid lactic, care poate fi şi el oxidat mai departe, cu eliminare de energie, apă şi bioxid de carbon.

-  Din degradarea proteinelor rezultă aminoacizi cu rol plastic, aşa numite pietre de construcţie pentru sinteza proteinelor proprii organismelor. Spre deosebire de lipide şi glucide, aminoacizii nu se depozitează în organism. Celulele folosesc numai atât cât este necesar, restul sunt dezaminaţi, oxidaţi şi transformaţi în glucoza (neoglucogeneză), sau sunt arşi cu eliberare de energie. Din degradarea proteinelor rezultă pe lângă bioxid de carbon şi apă şi amoniac, un produs toxic. Acesta este transformat la nivelul ficatului în uree, produs mai puţin toxic, care se elimină prin urină. Din metabolizarea nucleo-proteinelor, rezultă acidul uric care în cazuri patologice produce hiperuricemiile dintre care guta este cea mai cunoscută. Proteintele sunt singurele principii nutritive care conţin azot.Intre cantitatea de azot ingerat şi eliminat există un echilibru (echilibru azotat, bilanţ sau balanţa azotată). Creşterea azotului în sânge, hiperazotemia apare în boli grave renale sau extrarenale.
In ceea ce priveşte grăsimile absorbite de peretele intestinal sub formă de glicerol şi acizi graşi, sunt ulterior transportate la ţesuturi şi resintetizate în grăsimile proprii organismului. La ţesuturi, fie intră în constituţia componentelor celulare, fie se depun ca grăsimi de rezervă în ţesutul adipos subcutanat sau în jurul unor organe. Din rezerve sunt mobilizate, ori de câte ori organismul are nevoie de energie. S-a văzut că şi lipidele iau parte la ciclul Krebs, prin interconversiunea metabolismelor. Prin arderea grăsimilor rezultă bioxid de carbon şi o importantă cantitate de energie. Pentru arderea lipidelor, organismul  are  nevoie  de  o  anumită  cantitate  de  glucide. In  cursul  tulburărilor metabolismului glucidelor (diabetul zaharat) apar şi tulburări ale metabolismului lipidic cu formarea de compoşi intermediari toxici pentru organism, cum sunt corpii cetonici (acidul betaoxibutiric şi acidul acetilacetic). De fapt aceşti acizi apar şi fiziologic ca stadii intermediare. Pentru arderea lor în condiţii normale, este nevoie de energie furnizată de arderea glucozei. In diabetul zaharat, glucoza nu mai poate fi arsă în totalitate până la bioxid de carbon şi apă. Astfel cei doi acizi pomeniţi, nu mai pot fi degradaţi până la stadiul de produşi finali (acid acetic, bioxid de carbon şi apă), apărând un produs intermediar, acetona. Toţi aceşti produşi se numesc Corpi cetonici. Creşterea lor în sânge se numeşte etonemie iar în urină cetonurie. Acumularea acestor acizi determină apariţia acidozei, o complicaţie foarte gravă în diabetul zaharat. Toate aceste tulburări, apar în cea mai severă complicaţie a diabetului zaharat, coma diabetică. O altă consecinţă a dereglării aportului de lipide şi glucide este obezitatea, în care excesul de lipide şi glucide se acumulează în depozite.

Lipoproteinele sunt complexe de lipide şi proteine, cuplate, în care proporţia de lipide variază între 50-80%. Ele sunt reprezentate de fosfolipide, colesterol şi triglicerine. In general lipidele sunt dispuse fie în ţesuturi (lipide tisulare), fie circulă în sânge sub formă de macromolecule de lipoproteine. S-au separat patru forme majore de lipoproteine:
- chilomicronii,
- lipoproteine cu densitate joasă (L.D.L),
- lipoproteine cu densitatea foarte joasă (V.L.D.L) şi
- lipoproteine cu densitate înaltă (H.D.L)

Rolul major al lipoproteinelor, este transportul lipidelor în sânge. Atât acizii graşi cât şi colesterolul, sunt transportaţi sub formă esterificată (triglicerine şi ester de colesterol). La nivelul ţesuturilor, trigliceridele şi esterii de colesterol sunt hidrolizate rezultând acizi graşi, depozitaţi sub formă de trigliceride, în ţesutul adipos şi colesterolul liber utilizat de celule în scop structural. Creşterea concentraţiei plasmatice a colesterolului sau a trigliceridelor sau creşterea asociată, deci hiperlipoproteinemia, sau hiperlipidemia reprezintă o anomalie biochimică în care joacă rol, factori genetici şi factori câştigaţi (stres, alimentaţie, sedentarism, medicaţie, etc).
 

Vitaminele

 
 Sunt biocatalizatori care în cantitate foarte mică îndeplinesc funcţii foarte importante. După solubilitate se împart în vitamine solubile în grăsimi, numite liposolubile (A, D, E, K) şi vitamine solubile în apă, - hidrosolubile (Bj, B2, B12, C, acidul pantotenic, acidul folie, biotina, etc.). Vitaminele sunt preluate din alimente. Uneori provin din provitamine, precursori care în organism se transformă în forma activă. Flora microbiană intestinală, poate sintetiza unele vitamine ca: Bb B12, K, acidul folie) Distrugerea florei intestinale, în special după administrarea abuzivă de antibiotice, poate duce la grave carenţe vitaminice din grupul celor citate.

Vitamina A, (retinol sau axeroftol) are o deosebită importanţă anticancerigenă. Lipsa, duce la tulburări de vedere, infecţii şi tulburări de creştere. Se găseşte ca provitamină în ficat, peşte, lapte, gălbenuş de ou, smântână, unt, frişca, dar şi în unele vegetale ca morcov, spanac, urzici, varză roşie, salată, cireşe, piersici, caise, prune.

Vitamina D, (calciferol), se găseşte în ficat de peşte, lapte, unt, frişca, smântână, gălbenuş de ou, ciuperci, cereale. Se formează şi la nivelul pielii, din provitamina D, sub acţiunea razelor ultraviolete. Are rol în absorbţia calciului şi a fosforului şi în depuerea acestora în schelet. Lipsa vitaminei D, tulbură mtabolismul fosfocalcic, cu apariţai rahitismului la copil şi a osteoporozei la adulţi.

- Vitamina E, se găseşte în germene de cereale, ouă, ficat, lapte, leguminoase uscate, ulei de floarea soarelui, pâine neagră sau intermediară. Are rol în reproducere şi funcţionarea ţesutului muscular şi nervos.

Vitamina K, se găseşte în alimente de origine animală, (ficat, făină de peşte, ouă, lapte, muşchi) sau vegetală (spanac, salată verde, urzici, mazăre verde, roşii, unele cereale). Sterilizarea florei intestinale prin utilizarea îndelungată a antibioticelor, duce la hemoragii prin tulburări de coagulare (vitamina K are rol în coagularea sângelui).

Vitamina B1  (tiamina, aneurina) se găseşte în alimente de origine vegetală ca: cereale, pâine neagră, leguminoase uscate, varză, spanac, conopidă, nuci, alune, drojdie de bere, dar şi în ficat şi gălbenuşul de ou. Are rol în arderea (metabolizarea) glucidelor şi proteinelor şi intervine în funcţionarea normală a sistemului nervos. Scăderea în organism determină tulburări nervoase (insomnie, dureri, furnicături în membre) uneori lipsa, prin consum de  orez decorticat,  duce la o boală gravă numită "beri-beri", caracterizată prin paralizia membrelor inferioare şi tulburări cardiace.

- Vitamina B2 (riboflavina) se găseşte în drojdia de bere, albuşul de ou, carne, peşte, ficat, rinichi, inimă, lapte, nuci, caise uscate, legume verzi. Are rol în creştere, respiraţia celulelor şi măreşte rezistenţa organismului faţă de infecţii. Lipsa duce la leziuni ale limbii şi buzelor (zăbăluţă), apar infecţii şi astenie.

- Vitamina PP (niacină sau nicotinamină) se găseşte în alimente animale (ouă, ficat, rinichi, creier) sau vegetale (cereale necordicate, ciuperci, drojdia de bere). în organism poate fi sintetizat şi din lapte, care conţine un aminoacid triptofanul care este precursorul vitaminei PP. Intervine în metabolismul glucidelor şi lipidelor cu furnizare de energie, în funcţionarea unor glande endocrine şi a sistemului nervos. Prin carenţă alături de alţi factori duce la apariţia pelagrei.

- Vitamina B6 (piridoxina), se găseşte în ficat, creier, lapte, tărâţe de cereale, varză, spanac, mere, struguri, drojdie de bere. Intervine în metabolismul acizilor aminaţi în sinteza hemoglobinei, împiedică depunerea colesterolului. Carenţa contribuie la aterogeneză şi duce la anemii şi infecţii.

Vitamina B12 (ciancobalamina), se găseşte în ficat, rinichi, ouă, lapte. Ia parte la sinteza hemoglobinei şi are rol protector faţă de celula hepatică. Lipsa, duce la apariţia anemiei pernicioase' (Biermer), anemie severă cu tulburări nervoase grave.

- Vitamina P, (rutina) se găseşte în citrice, struguri, măceşe, varză, pătrunjel. Intervine în permeabilitatea şi rezistenţa capilarelor. Lipsa, duce la hemoragii capilare.

- Vitamina C, (acidul ascorbic), se găseşte aproape în toate alimentele vegetale, (legume şi fructe) şi în proporţie redusă în cele de origine animală (lapte şi ficat). Are rol complex în metabolismul celular, în apărarea contra infecţiilor, vindecarea plăgilor. împiedică apariţia hemoragiilor, combate anemia şi stimulează apetitul.In cazurile de carenţă severă, apare boala denumită scorbut, caracterizată prin anemie, inflamaţii, sângerări gingivale, hemoragii gingivale şi în diverse alte organe.
 

Sarurile minerale

 
Participă la structura celulelor şi intră în constituţia unor enzime, vitamine şi hormoni.

- Calciul şi fosforul se găsesc în schelet, dinţi şi sânge şi sunt aduse de unele alimente ca: lapte, brânzeturi, gălbenuşuri de ou, varza, conopida, cereale decojite, unele fructe. Când lipsesc din alimente, apare rahitismul la copil şi ostemalacia la adult.

Sodiul şi clorul, sunt aduse în organism sub formă de clorură de sodiu (sarea de bucătărie), pierderile importante ale acestor minerale prin vornismente sau diaree, pun în pericol viaţa bolnavului.

Potasiul se găseşte în carne, peşte, lapte, legume, fructe, leguminoase uscate. Este principalul ion intracelular spre deosebire de sodiu, care este principalul iod extracelular.

Intre sodiu şi potasiu există un strâns echilibru: scăderea sau creşterea unuia sau altuia, produce tulburări grave, mergând până la moarte.
- Fierul, se găseşte în alimente de origine animală, ficat, inimă, gălbenuş de ou, unele legume verzi, spanac, urzici, etc. Intră în structura hemoglobinei, iar lipsa lui în sânge duce la apariţia anemiei feriprive.

- Magneziul, se găseşte în carne, viscere, lapte, ouă, cartofi, cereale, fasole boabe. Are rol în calmarea (sedarea) sistemului nervos central, lipsa sa duce la apariţia convulsiilor.

- Cuprul, se găseşte în viscere (ficat, splină, creier, rinichi) leguminoase uscate, cafea şi ceai.

- Iodul, se găseşte în ouă, ceapă, usturoi. Este indispensabil funcţionării glandei tiroide. Lipsa, duce la apariţia guşii.

- Fluorul, se găseşte în ceai, lapte, gălbenuş de ou, carne, viscere, spanac, roşii. Lipsa din alimentaţie, duce la apariţia cariilor dentare.
 

Apa

 
Reprezintă mediul în care se desfăşoară toate reacţiile biologice din organism. Pierderea a 10% din apa organismului duce la moartea acestuia.

Fără alimentaţie, omul poate rezista şi o lună, dar fără apă moartea se produce în câteva zile.In organism este repartizată atât în celule (apa intracelulară) cât şi în spaţiul extracelular - apa dintre celule şi vasele sanghine şi limfatice (apa extracehilară), şi îndeplineşte roluri importante:              
- dizolvă şi transportă la celule substanţele nutritive şi transportă resturile metabolice
la organele de eliminare (rinichi, piele, plămâni etc).
- menţine constantă temperatura corpului (termoreglare) eliminând prin transpiraţie căldura care prisoseşte.
- este solventul tuturor substanţelor minerale.
Este adusă în organism ca atare sau cu alimentele. Fructele şi legumele verzi sunt foarte bogate în apă. O parte din apă rezultă din metabolizarea principiilor nutritive (proteine, glucide şi lipide) şi se numeşte apă de combustie.Intre aportul şi eliminarea de apă există o strânsă dependenţă şi un perfect echilibru. Aportul sau ingesta trebuie să fie egal cu eliminarea sau excreta.



Bilanţul hidric al organismului este următorul:
Aport (ingesta) Eliminare (excreta)
- băuturi 1 200 ml. - urină 1300 ml
- apă din alimente 100 ml. - piele 750 ml
- apă metabolică 300 ml - fecale 150 ml
Total 2500 ml - plămâni 300 ml


Total 2500 ml

Pierderea de apă declanşează reflexul de sete. Când pierderile de apă sunt foarte mari, apar deshidratări grave, care pot fi mortale (ex. coma diabetică). Când eliminarea apei nu se poate face în totalitate, aceasta se reţine în ţesuturi şi apare edemul (rolul important îl deţine sodiul).
 

Glucidele sau hidratii de carbon

 
Sunt substanţe organice formate din carbon, hidrogen şi oxigen. Majoritatea au gustul dulce. Se găsesc sub formă de monozaharide, dizaharide şi polizaharide. Cele mai importante glucide sunt glucoza şi fructoza, care au moleculă mică (monozaharide), zaharoza (zahărul preparat industrial), galactoza, (glucidul din lapte), amidonul (glucidul din legume şi cereale), celuloza şi hemicelulozele (din vegetale) şi glicogenul (din muşchi şi ficat). Celuloza deşi nu suferă modificări în organism, favorizează evacuarea intestinului stimulând mişcările intestinului gros (peristaltismul). Consumul scăzut de celulozice în SUA, Franţa, Anglia, Germania etc., favorizează cancerul de colon de 20 de ori mai frecvent decât în ţara noastră. Consumul crescut de celulozice măreşte peristatismul intestinal, combate constipaţia, împiedică concentraţia sărurilor biliare substanţe cu acţiune cancerigenă. Glucidele reprezintă o sursă importantă de energie pentru organism. Un gram de glucide furnizează prin ardere 4,1 calorii. Eliberarea energiei prin arderea glucidelor se face foarte rapid comparativ cu lipidele. De aceea glucidele mai ales sub formă de glucoza sau zaharoza sunt recomandate la oamenii care prestează eforturi de mare intensitate şi de durată scurtă, deci care necesită o sursă energetică rapidă (de exemplu sportivii). Glucidele mai sunt importante pentru metabolismul lipidelor şi proteinelor. De aceea s-a spus pe bună dreptate că "lipidele ard la focul hidranţilor de carbon". Deşi ocupă ponderea cea mai importantă în alimentaţia omului, consumul exagerat este dăunător putând duce la instalarea obezităţii, dislipidemiilor şi a diabetului zaharat. Cele mai dăunătoare sunt concentratele de glucide (zahăr, produse zaharoase, gemuri, dulceţuri, etc), iar cele mai recomandabile sunt cele provenite din cereale fructe şi legume (de tipul amidonului). Sursele cele mai importante de glucide sunt: zahărul (100%), produsele zaharoase (60-90%), pastele făinoase (70-75%), leguminoasele uscate (50-60%), pâinea (50%), legumele şi fructele (5-20%) etc. Nevoia de glucide pentru individul normal este evaluată la 4-8 g/kg corp/zi, adică 55-65% din valoarea calorică globală.
 

Lipidele

 
Lipidele, (grăsimile), reprezintă o sursă importantă de energie pentru organism. Un gram de grăsime ars produce 9,3 calorii. Reprezintă constituentul preponderent al ţesutului adipos din organism (grăsimi depuse sub piele). Din punct de vedere al originii pot fi animale şi vegetale. Deosebirea o dau acizii graşi care intră în constituţia lor. Aceştia sunt saturaţi în grăsimile animale şi nesaturaţi în cele vegetale. Trebuie bine lămurită această noţiune. Este cunoscut că grăsimile vegetale care conţin acizi graşi  nesaturaţi (uleiuri de germene de porumb, de floarea soarelui, de soia, etc.) consumate crude, adăugate la mâncare au un rol antiaterosclerotic scăzând colesterolul din sânge. Grăsimile animale (carnea grasă, untul, untura, ouăle, etc.) conţin în schimb acizi graşi saturaţi care duc la depunerea colesterolului în peretele arterelor, deci la ateroscleroză. Acest fenomen stă la baza unor boli deosebit de grave ca: infarctul miocardic, accidentele vasculare cerebrale ischemice, hipertensiunea arterială, hiperlipidemiile etc. Ca şi aminoacizii, acizii graşi pot fi esenţiali (linoleic, linolenic şi arahidonic), şi se găsesc în grăsimi vegetale, ca acizi graşi nesaturaţi. Acizii graşi neesenţiali se găsesc în grăsimile animale (carne grasă, seu, unt, untură, ouă) şi conţin acizi palmitic şi stearic. Denumirea de esenţial şi neesenţial se referă numai la capacitatea organismului de a-i sintetiza. Organismul are nevoie pentru sinteza grăsimilor proprii atât de acizi graşi saturaţi cât şi nesaturaţi. Principalele funcţii ale lipidelor sunt: energetic (prin ardere, deci prin metabolizare eliberează energie) şi structural (intră în constituţia tuturor celulelor din organism). Lipidele sunt foarte utile în lupta contra frigului, fiind indicate la oamenii care lucrează în medii cu temperaturi scăzute, deoarece într-un volum mic încorporează o mare cantitate de energie. într-o alimentaţie raţională trebuie păstrat un echilibru între grăsimile de origine animală (saturate, cu acizi graşi neesenţiali) şi de origine vegetală (nesaturate, cu acizi graşi esenţiali). Grăsimile animale trebuie să reprezinte număr jumătate până la două treimi din totalul lipidelor din alimentaţia zilnică. Intr-o raţie normală lipidele trebuie să se afle într-o proporţie de  valoarea calorică a raţiei zilnice. Necesarul de lipide este crescut la copii, la indivizii care depun eforturi şi celor care lucrează la temperaturi joase.In practică se va reduce consumul de untura sau slănină etc., dar se vor menţine grăsimile din lapte, unt, smântână, mai ales la copii, adolescenţi, stări de graviditate, etc. Chimic, lipidele sunt substanţe organice relativ complexe, constituite din acizi graşi şi glicerol. Dintre cele mai cunoscute menţionăm triglicerinele (grăsimile neutre), colesterolul (cu efectul aterogen cunoscut), fosfolipidele (care au în componenţă şi fosfor), şi se găsesc în sistemul nervos. Grăsimile circulă în sânge cuplate cu proteinele în complexe denumite lipoproteine. Asupra acestora vom reveni. Grăsimile animale sunt solide la temperatura obişnuită, iar cele vegetale sunt lichide şi se mai numesc uleiuri. Acizii graşi prezenţi în alimente animale (lapte, ouă, carne) sunt principalii transportori de vitamine liposolubile (A, D, E, K). Cele mai importante surse alimentare de lipide sunt: untul şi margarina (80-85%), smântâna (20%), slănina (70%), untura (100%), seul topit (99-l00%), uleiurile vegetale (99-l00%), carnea grasă (15-30%), laptele (4%), brânzeturile grase (20-30%), nuci, alune (40-60%) etc.
 

Proteinele

 
Proteinele, sunt substanţe alcătuite din atomi de carbon, hidrogen, oxigen, azot şi uneori sulf. Sunt indispensabile vieţii.

Indeplinesc următoarele funcţii:
-  intră în structura tuturor ţesuturilor şi iau parte la refacerea lor îndeplinind un rol plastic.
- intră în constituţia unor enzime sau fermenţi (catalizatori biochimici)
- intră în structura hormonilor
- participă la formarea anticorpilor, substanţe cu rol în apărarea organismului contra microbilor şi toxinelor.
- au rol în repartiţia apei şi a substanţelor dizolvate în ea în diferite sectoare din organism (presiunea coloidosmotică).
- în anumite situaţii când lipsesc alte principii cu rol energetic (glucide, lipide) pot fi metabolizate de către organism. Din acest proces rezultă CO2, apă, uree, acid uric etc. Un gram de proteine eliberează 4,1 calorii.

Proteinele sunt alcătuite din aminoacizi, numiţi şi pietrele de construcţie ale organismului. Dintre cei 30 aminoacizi cunoscuţi, opt sunt numiţi aminoacizi esenţiali, pentru că nu pot fi sintetizaţi în organism şi trebuiesc aduşi obligatoriu din afară.

Se găsesc în lapte, carne, ouă, brânzeturi. Ceilalţi au fost denumiţi neesenţiali, întrucât organismul îi poate sintetiza din alte substanţe. Pentru sinteza proteinelor proprii, organismul are nevoie şi de aminoacizi esenţiali şi de aminoacizi neesenţiali, în acelaşi timp şi în anumite proporţii. Prezenţa aminoacizilor esenţiali în constituţia unor proteine din alimentaţie conferă acestora o anumită valoare biologică (procentul de azot componenta constantă a proteinei). Noţiunea de esenţial şi neesenţial se referă la capacitatea de a fi sintetizat sau nu de către organism. Din punct de vedere al valorii biologice, proteinele alimentare se pot împărţi în trei categorii:
- proteine de clasa I (complete), care au în structura lor aminoacizi esenţiali în proporţii optime. Acestea menţin echilibrul proteic, asigură dezvoltarea organismului tânăr şi echilibrul enzirriatic şi hormonal. Se găsesc în proteinele din lapte, carne, ouă şi brânzeturi.
- proteine de clasa a II-a (parţial complete), care sunt cele din unele leguminoase uscate (fasole, linte, bob) şi cereale (grâu, orez etc.). Conţin toţi aminoacizii esenţiali dar nu în proporţii optime. Menţin echilibrul proteic, dar pentru creştere sunt necesare cantităţi duble faţă de clasa precedentă.
- proteine de clasa a IlI-a (incomplete), sunt lipsite de unul sau mai mulţi aminoacizi esenţiali. Valoarea lor biologică este foarte scăzută. Din această clasă fac parte: gelatina din oase, tendoanele, cartilajele şi zeina din porumb. Nu menţin echilibrul proteic şi nu asigură creşterea organismelor tinere.

Cele mai importante surse de proteine sunt: carnea şi derivatele din carne (20-30% proteine), laptele (3,5%), brânzeturile (13-28%), ouăle (12%), pâinea (10%), leguminoasele uscate (20-25%), pastele făinoase (10-l5%) etc.

Nevoile de proteine se apreciază atât din punct de vedere al aportului global cantitativ dar şi calitativ. Pentru a asigura un raport adecvat al aminoacizilor esenţiali este necesar să se asigure la adult cel puţin o treime din aportul total (după alţi autori jumătate), iar la copii, adolescenţi şi femei în perioada maternităţii, o jumătate până la două treimi din totalul proteinelor consumate zilnic. Un adult normal are nevoie de 1-l,5 g proteine pe_kg. corp/zi). Aceasta reprezintă optimul fiziologic care constituie 1 l-l3%T3 în valoarea calorică a raţiei zilnice. Variază cu vârsta, condiţiile de muncă, efortul, stările fiziologice (graviditate, alăptare, perioadă de creştere) sau patologice.
 

Notiuni generale despre alimentatie

 
Alimentaţia reprezintă condiţia esenţială pentru existenţa vieţii. Fără hrană organismul nu se poate menţine, manifesta, dezvolta, perpetua.In alcătuirea regimului se pleacă totdeauna de la nevoile omului normal, de aceeaşi vârstă, sex, stare fiziologică şi cu acelaşi tip de muncă. Componentele de bază ale alimentelor sunt denumite factori nutritivi sau principii nutritive. Acestea sunt: proteinele, lipidele, glucidele, sărurile minerale, apa şi vitaminele. Glucidele, proteinele şi lipidele reprezintă materialul furnizor de energie pentru organism şi pietrele de construcţie, pentru refacerea şi reînoirea ţesuturilor uzate. Mineralele şi vitaminele intervin într-o serie de reacţii biochimice în organism, accelerând viteza de producere a acestora. Vitaminele sunt cunoscute şi sub denumirea de biocatalizatori.
 

Notiuni de alimentatie si dietetica

 
Mai mult de jumătate din cauzele de mortalitate se datoresc bolilor cardiovasculare (în ţara noastră 46%).

Alături de factorii de risc, sedentarismul, fumatul, stresul şi în strânsă corelaţie cu aceştia contribuie la mortalitatea crescută alimentaţia neraţională şi corolarul acestuia, bolile de nutriţie ca: diabetul zaharat, obezitatea, dizlipidemiile şi altele. Faţă de frecvenţa de 0,5% înainte de al doilea război mondial, astăzi diabetul înregistrează o frecvenţă de 4-8%. Mai îngrijorător este faptul că faţă de un diabetic cunoscut există cel puţin 1-2 diabetici ignoraţi. Dimensiunea problemei creşte dacă se are în vedere că 20% dintre diabetici sunt de tip I. (insulino dependent) cu complicaţii grave şi rapide şi că procentul celorlalte 80% din cazuri aparţin diabetului de tip II, (insulino independent) care dacă prezintă o simptomatologie mai puţin zgomotoasă, prin complicaţiile cronice ireversibile scade în medie cu peste zece ani viaţa bolnavilor.

Obezitatea a crescut de asemenea, înregistrându-se o frecvenţă de 23,6% în mediu rular şi de 27,7% în cel urban, în ţara noastră.

Un rol nu mai puţin important şi în creştere rapidă îl deţin dislipidemiile, cu o frecvenţă de 14%. De aici rezultă importanţa problemei alimentaţiei omului normal, cu caracter profilactic (preventiv) precum şi alimentaţiei omului bolnav. Foamea cronică prin subnutriţie şi denutriţie duce anual la moartea a milioane de oameni. Nu se poate ignora însă nici rolul alimentaţiei în geneza aterosclerozei, care prin complicaţiile sale vasculare (infarct miocardic, accidente vasculare cerebrale etc.), ocupă primul loc în mortalitatea generală. între nivelul hipercolesterolemiei şi fecvenţa afecţiunilor cardiovasculare există de asemenea o relaţie directă. Pentru fiecare reducere cu 1 % a colestero-lemiei scade riscul bolilor cardiovasculare cu 2% (Gliick). Legătura dintre hipercoles-terolemie şi hiperlipoproteinemie este de asemenea cunoscută. Cercetări recente (1981 -Universitatea Purdue - SUA) arată că prin consumarea unei căni de tărâţe de ovăz zilnic (regim bogat în fibre) scade cu 20% colesterolul şi respectiv mortalitatea cardiovasculară. Asocierea cu vegetale şi grăsimi polinesaturate măreşte efectul. Dacă se adaugă exerciţiul fizic, reducerea fumatului, sării, alcoolului, dulciurilor concentrate, rezultatele pot fi spectaculoase. La fel de impresionante sunt relaţiile dintre alimentaţie şi cancer.

Regimurile bogate în hidraţi de carbon, grăsimi şi sărace în vegetale, vitamine şi unele săruri minerale favorizează cancerul de stomac. Laptele, fructele, vegetalele şi vitamina C, au efect protector. Cancerul de colon, întâlnit în occident cu o frecvenţă de 20 de ori mai mare ca în ţara noastră se datoreşte regimului sărac în fibre (cereale). Cancerele de colon, de sân, prostată, uter şi ovar, apar după consumul exagerat de grăsimi, proteine animale, zahăr şi reducerea fibrelor şi a unor glucide. Regimul hiperaloric, sedentarismul şi  excesul de grăsimi saturate cresc frecvenţa cancerului mamar. Excesul de cafea favorizează cancerul de vezică, pancreas şi colon. Cu efect anticancerigen acţionează vitamina E, C şi beta-carotenul. Mortalitatea prin boli cardiovasculare ocupă astăzi I primul loc în lume (50-54%). Diabetul se dublează la fiecare 10-l5 ani. Toate acestea justifică interesul faţă de alimentaţie şi dietetică. Dieta este în unele boli singurul  remediu, iar în altele 50% din eficacitatea tratamentului, este dietetic. Şi totuşi, populaţia  în mare cunoaşte foarte puţin. La o anchetă făcută în Franţa, cele mai multe persoane întrebate au considerat alimentele de bază ca fiind pâinea, cartofii şi carnea. Legumele şi fuctele le-au numit răcoritoare, crudităţile inutile iar salata verde un laxativ. Mulţi păstrează obiceiurile moştenite din bătrâni, cu mese bogate în carne şi slănină, preparate cu prăjeli, cu pâine multă, cu dulciuri şi făinoase în exces. Unei asemenea alimentaţii îi revine o parte din vină ca astăzi la noi în ţară, există aproximativ 300 000 diabetici, un milion de hipertensivi, un milion şi jumătate de hiperlipidemii şi/3 500 000 obezi (I. Mincu). Desigur că nu toate îmbolnăvirile cu afecţiuni degenerative trebuiesc puse pe seama alimentaţiei. Există şi o serie de factori ca: predispoziţia ereditară, constituţia, şi altele. Dar felul de alimentaţie joacă rolul determinant. Consumul de zahăr a crescut în lume în cursul ultimei generaţii de 5-6 ori, iar consumul de grăsimi, a crescut în dauna celor de cereale, fructe şi legume. însă consumul masiv de grăsimi, în special animale şi de dulciuri, duce la hiperlipidemie deci la creşterea lipidelor şi colesterolului în sânge, cu rol direct în geneza aterosclerozei. Consumul peste măsură de dulciuri şi făinoase favorizează şi apariţia diabetului zaharat. Astăzi se cunoaşte bine compoziţia factorilor nutritivi (glucide, proteine, lipide, vitamine, săruri minerale şi apă). Dar acestea se găsesc răspândite inegal în diversele produse alimentare, de aceea trebuie bine cunoscută valoarea, repartiţia, rolul şi necesarul pentru fiecare factor nutritiv în parte. Laptele şi brânzeturile reprezintă cea mai bună sursă de calciu bine utilizabil, de proteine de cea mai bună calitate şi de vitamine. Dar fiind sărac în fier, un regim exclusiv lactat provoacă anemii. Carnea, peştele şi preparatele lor conţin proteine tot atât de valoroase ca şi laptele, în plus sunt deosebit de bogate în fier, deci combat anemia. Lipsindu-le însă calciul nu pot substitui laptele. Legumele şi fructele sunt singura grupă de alimente care furnizează vitamina C şi celelalte vitamine, şi asigură echilibrul acido-bazic al meniului. Lipsa lor din alimentaţie nu poate fi compensată prin nici un alt aliment.
 

Terapia antialergica

 
Informatii medicale despre terapia antialergica

Terapia antialergica implica:

- Profilaxia tulburarilor prin evitarea contactului cu alergenul sensibilizant (praf de camera, polen, etc), curatirea camerei in care locuieste bolnavul (aerisire cu fereastra deschisa, aspirare cu aspiratorul, curatire cu o carpa umeda toata camera inclusiv peretele). Se recomanda uneori parasirea zonei respective o luna si jumatate pe an.

- Desensibilizarea (hiposensibilizarea) reprezinta unul din tratamentele de baza si consta in injectarea subcutanata bolnavului, a antigenului, in doze progresiv crescande. Se produc astfel anticorpi circulanti (anticorpi blocanti) care neutralizeaza antigenul care patrunde ulterior in organism, evitand astfel contactul cu anticorpul fixat pe celule. Hiposensibilizarea specifica are valoare mare in febra de fan, astmul bronsic, etc. Actioneaza prin producerea de anticorpi blocanti, scaderea eliberarii de histamina si reducerea formarii de IgE (imunoglobulina E). Poate fi utila si in rinita prin praf de camera si polinoza. De exemplu, hiposensibilizarea la polenul alergizant, se face prin injectarea in doze crescande de extracte de polen. Se folosesc curent trei concentratii: 100 P.N.U., 1000 P.N.U., si 10000 P.N.U. Se folosesc si extracte depozit (allpyral). Dupa aceeasi metoda se poate actiona si cu extracte de fungi sau de praf de camera (situatie in care problema este mai complicata).

- Tratamentul cu cromoglicat de sodiu, poate aduce uneori beneficii importante. Se administreaza 6 saptamani, 10 mg de cromoglicat (Intal, Lomudal). Metoda este utila si in astmul bronsic.

- Antihistaminicele de sinteza - antagonisti ai histaminei - actioneaza in special impotriva efectelor histaminei la nivelul muschilor netezi si impotriva permeabilitatii celulare efect al histaminei. Dintre numeroasele preparate existente prezentam: Benadryl (50 mg doza la adult), Clorfenoxamina (50 mg la adult), Piribenzamin (50 mg), Neoantergan (25-50 mg), Tavegyl (pirolidina), Dimetan Phenergan (25-50 mg), Tacaryl (8 mg), Feniramina (50 mg x 2), Periactin, Peritol (4 mg), Actidil (2,5 mg), Atarax (25 mg).

Prin aceasta metoda se obtin rezultate bune in febra de fan, rinita aperiodica, urticaria si edemul angioneurotic precum si in unele reactii alergice postmedicamentoase. Se obtin rezultate mediocre in astmul bronsic, edemele alergice, dermatitele medicamentoase, etc.

- Corticoterapia, actioneaza antialergic, prin efectul sau antiinflamator si antihistaminic. Se administreaza Metilprednisolon acetat (Depo-medrol 40-80 mg la 1-3 saptamani), Triamcinolon (Kenalog 40 mg la 30-45 zile), Volon A 40 si Diprophos comprimate de betametazona (Glucocorticoid de sinteza) 0,5 mg, fiole de 1 ml (4 mg solutie), intravenos, intramuscular sau intraarticular. Durata de actiune este de 30-45 zile. Sunt utile si preparatele cortizonice cu actiune locala (Hidrocortizon, Dexamethason etc). Corticoterapia este utila in toate bolile alergice, in special in starile de rau astmatic, boala serului, unele alergii medicamentoase.

- Desensibilizarea nespecifica este depasita astazi (autohemoterapie, protonoterapie, gamaglobuline, piretoterapie prin lapte, vaccin T.A.B).

- In polipoza nazala recidivanta este de obicei obligatoriu tratamentul chirurgical.

- Reactiile alergice la medicamente sunt stari morbinde frecvente si se intalnesc de obicei dupa administrare de penicilina, aspirina, piramidon etc. Hiposensibilizarea specifica este utila doar in reactiile dupa penicilina iar procedeul comporta riscuri.

- Tratamentul socului anafilactic se face cu medicatie antisoc: adrenalina 0,3 ml solutie 1‰ im., repetata dupa 30', corticoizi in doze mari sub forma de hemisuccinat de hidrocortizon, 200 mg in perfuzie. Antihistaminicele de sinteza si oxigenoterapia sunt discutabile ca valoare.
 

Regim diabet zaharat

 
Alături de tratamentul medicamentos (insulina şi substanţele orale hipoglicemiante) regimul, reprezintă condiţia esenţială menţinerii vieţii diabeticului cât mai aproape de normal.

Câteva principii:
-  bolnavul să cunoască bine regimul, conţinutul în glucide pentru fiecare aliment în parte şi să-l respecte scrupulos.
- bolnavul trebuie instruit pentru a înţelege că alimentele se împart din punct de vedere al conţinutul glucidic în:
-  alimente care nu conţin glucide (hidrat de carbon) sau care conţin cantităţi reduse, putând fi consumate fără restricţie
- alimente bogate în glucide şi care sunt interzise
- alimente cu glucide (hidraţi de carbon) în cantitate moderată, care trebuie consumate în dozele stabilite de medic şi numai cu cântarul.
- cantitatea de glucide va fi cât mai apropiată de cea a individului normal, ţinându-se seama de vârstă, sex, şi muncă depusă.
- raţia calorică va corespunde necesarului caloric al organismului (în raport cu vârsta, sexul, stările fiziologice şi munca prestată).
-  se vor exclude din dietă glucidele concentrate ( zahăr, produse zaharoase, făinoase, etc).
- nu trebuie să lipsească din dietă proteinele animale cu mare valoare biologică (lapte, carne, brânzeturi, ouă, peşte) şi lipidele, în special cele vegetale nesaturate (uleiuri vegetale).
- pâinea va fi împărţită pe felii şi mese, cât mai exact; mesele se vor repartiza la ore cât mai precise; (dimineaţă, ora 11, prânz, ora 17 şi seara). Ultima masă sub forma unei mici gustări va fi luată la orele 22.
- din alimentaţie nu trebuie să lipsească fibrele, deoarece s-a observat că celulozicele din legume, fructe şi cereale şi chiar din leguminoasele uscate, contribuie la scăderea glicemiei şi previn cancerul de colon.


Regimul Diabeticului
Felul Alimentar Cantităţi precise
Fără cântar - Carne: vacă, viţel, pasăre, porc, miel slab (proas pată sau congelată) şuncă. 300 g sau


- Peşte: proaspăt sau congelat (sărat, afumat) 400 g sau


- Brânzeturi: telemea, caşcaval, brânza, topită 200-300 g


- Grăsimi: unt, untdelemn, margarina



- Smântână: (cremă)



- Legume: varză, varză roşie, bruxelles, conopidă, spanac, dovleac, fasole verde, bame, sparanghel, salată, vinete, roşii, lăptuci, păpădie, urzici, măceşe, ridichi, ciuperci, ardei graşi, castraveţi, praz, untişor, ştevie. 800-l000 g
- Ouă proaspete: foarte moi
Obligatoriu pe cântar zilnic - Fructe proaspete: mere, fragi, căpşuni, smeură, caise, vişine, cireşe timpurii, pere, portocale, gutui, piersici, sfeclă, mocov, ţelină sau pepene verde (600 g) 300-400 g


- Lapte: iaurt, caş, urdă, brânză de vaci proaspătă 500 ml


- Cartofi, orez, gris, paste făinoase, cântărite fierte 150 g


- Pâine: g



sau mămăligă pripită g. (400 g pentru 100 g pâine)


sau mămăligă tare g. Nu
-Nu se fierb cartofi, morcovi, sfeclă, ţelină sau paste făinoase în ciorbe
- Nuci, alune Nu
- Băuturi alcoolice: vin alb, ţuică, coniac ocazional şi cu moderaţie
- Ceai, cafea neagră cu zaharină
-Interzis Se vor evita: făinurile, biscuiţii, legumele uscate: (fasolea, mazărea, lintea, bobul, castanele, aharul), ciocolata, prăjiturile, bomboanele, dulceţurile, halvaua, rahatul, îngheţata, berea, vinul dulce, mustul, siropurile, strugurii, prunele, mierea de albine, cozonacul, bananele, curmalele, etc.


Instrucţiuni speciale:
Echivalenţe: 
100 g pâine = 250 g cartofi = 500 g fructe
100 g fructe = 50 g cartofi = 20 g pâine = 250 g.

Foaie de echivalenţă
Conţinutul în zahăr a 20 g pâine, este egal cu zahărul conţinut în cantităţile indicate, din alimentele de mai jos. Deci în loc de 20 g de pâine, se poate lua cantitatea indicată din alimentul corespunzător aşa cum se vede pe lista următoare:

20 g pâine = 15 g făină de grâu
20 g pâine =15 g făină de porumb
20 g pâine = 86 g mămăligă
20 g pâine = 18 g macaroane
20 g pâine = 65 g macaroane fierte
20 g pâine = 250 g lapte
20 g pâine = 350 g lapte acru sau iaurt
20 g pâine = 60 g cartofi
20 g pâine = 20 g mazăre, fasole, linte uscată boabe
20 g pâine = 70 g mazăre, fasole linte fierte
20 g pâine = 120 g mazăre verde
30 g pâine = 220 g fasole verde
20 g pâine = 140 g mere, pere
10 g pâine = 170 g portocale
20 g pâine = 190 g pepene

20 g pâine = 195 g fragi (de pâmânt)
20 g pâine = 225 g afine
20 g pâine = 135 g cireşi, vişine
20 g pâine = 130 g prune
20 g pâine = 80 g nuci

Alimentele care se pot consuma fără restricţie, de către diabeticul care nu suferă şi de alte boli sunt: carnea, peştele de toate sorturile, brânzeturile fermentate, ouăle, grăsimile vegetale şi animale, legumele cu conţinut mic în glucide (castraveţi, ridichi, varză acră, spanac, ciuperci, conopidă, varză roşie etct). Important de cunoscut, sunt alimentele care trebui consumate numai cu cântarul: pâinea, făinoasele, toate derivatele de cereale, fructele şi legumele cu conţinut mare de glucide, brânza de vaci, laptele, iaurtul, urda. Alimentele bogate în glucide sunt numai cele de origine vegetală, de nautură animală sunt numai laptele şi produsele lactate. După conţinutul lor în glucide, fructele şi legumele se împart în patru categorii:

-  cu conţinut sub 5% glucide: legume (castraveţi, ardei graşi, ciuperci, conopidă, dovlecei, fasole verde, lobodă, roşii, vinete, ridichi, salată verde, spanac, varză, bame) şi fructe (pepene galben şi verde, nuci, grepuri şi lămâi). Acestea pot fi consumate fără restricţii, deci fâră cântar.

- un conţinut de 10% glucide au: legume (ceapă, morcovi, rădăcină de pătrunjel, praz şi ţelină) şi fructe (cireşe, căpşuni, coacăze, mere creţeşti sau domneşti, portocale, fragi). Ele trebuie cântărite.
-  cu conţinut de 15% glucide sunt: legume (mazăre verde boabe, păstârnac) şi unele fructe (cireşe de iunie, dude, gutui, mere ionatane, mure, piersici, zmeură, vişine).
 

Diagnosticul si tratamentul unei hemoragii interne

 
Informatii medicale despre diagnosticul si  tratamentul unei hemoragii interne

Hemoragia reprezintă ieşirea sângelui din vase şi se poate produce prin ruperea pereţilor vasculari sau prin diapedeză (părăsirea vasului fără ruptură).

Consecinţele hemoragiei se răsfrâng, în primul rând asupra masei sanguine şi a globulelor roşii, care scad; în al doilea rând, asupra circulaţiei, uneori ducând la colaps; în al treilea rând, asupra ţesuturilor şi celulelor datorită hipoxiei (lipsei de oxigen).

Dacă diagnosticul hemoragiei externe nu prezintă dificultăţi, diagnosticul hemoragiei interne este uneori dificil.


Etiologie

In etiologia unei hemoragii interne pot fi implicate: ulcerul gastroduodenal; ciroză hepatică cu varice esofagiene; tumorile maligne sau benigne ale stomacului; gastrita hemoragică; hernia diafragmatică; tromboze splenice sau portale; afecţiuni hemoragipare (trombopenii, hemofilii, leucemii etc.).


Simptomatologie

Aceasta constă în:
- slăbiciune apărută brusc, cu ameţeli, înceţoşare a vederii, agitaţie urmată de apatie şi senzaţie de frig;
- sete progresivă;
- facies palid-alb;
- luciditatea scade lent, progresiv;
- palpitaţii, răcire a extremităţilor, tahicardie;
- polipnee şi hipotensiune arterială progresivă;
- anemie, scăderea hematocritului, creşterea bilirabinei indirecte şi, uneori, creşterea azotemiei (în hemoragii digestive).


Tratament

În primul rând, repaus total; pungă cu gheaţă sau comprese reci, aplicate pe regiunea corespunzătoare hemoragiei; microtransfuzii repetate (40-70 ml); hemostatice (vitamină K). Extractul de retrohipofiză este util în hemoragii digestive şi hemoptizii; maleat de ergometină (Ergomet), în hemoragii ginecologice.

În faţa unei hemoragii, datoria medicului este dublă: el trebuie să obţină prin mijloace medicale sau chirurgicale oprirea imediată a sângerării şi să reconstituie, de urgenţă, masa sângelui prin perfuzie de sânge.

În cazul unei hemoragii abundente sau al unor hemoragii repetate, perfuziile de plasmă, diversele soluţii sau medicamentele vasopresoare pot ridica trecător tensiunea arterială, dar în ultimă instanţă nu fac servicii organismului, pierzându-se un timp preţios, care poate costa viaţa bolnavului. Perfuzia de sânge rămâne singura terapie logică. De aceea, aceasta trebuie începută şi continuată cât timp hemoragia nu a fost definitiv oprită şi masa sanguină - apreciată după presiunea arterială, hemogramă şi hematocrit - nu a fost restabilită.
 

Inflamatia

 
Inflamaţia reprezintă totalitatea fenomenelor şi a reacţiilor (celulare, metabolice, vasculare şi limfatice) care iau naştere la locul de pătrundere a unui agent patogen, care poate fi un microb, un virus, un agent fizic sau chimic. Inflamaţia constituie baza procesului infecţios. Prin acest fenomen organismul îşi mobilizează forţele de autoapărare la locul agresiunii, pentru a elimina sau limita acţiunea agentului patogen. Reacţia infla-matorie este o reacţie de apărare, care, deşi de cele mai multe ori este salutară, uneori poate fi nocivă. Semnele locale clasice ale inflamaţiei constau în : roşeaţă (rubor), căldură (color), tumefiere (tumor) şi durere (dolor).

Astfel, sub influenţa agentului patogen şi a substanţelor care rezultă din intensificarea proceselor metabolice, apare vasodilataţia locală, cu hiperemie (aflux crescut de sânge), care explică roşeaţa şi creşte permeabilitatea capilară, cu apariţia edemului inflamator, care explică tumefierea. Concomitent, irigarea abundentă a teritoriului inflamat, ca şi intensificarea arderilor în teritoriul respectiv, fac ca temperatura locală să se apropie de temperatura centrală (38°). In sfârşit, iritarea terminaţiilor nervoase locale prin produsele de catabolism (cataboliţi) şi prin compresiune provoacă durerea.

în afara acestor manifestări vizibile macroscopice, apar şi numeroase alte modificări cu caracter de autoapărare, dintre care cele mai importante sunt pătrunderea în regiunea inflamată a leucocitelor (în special polinuclearele neutrofile) prin diapedeză şi intrarea în funcţiune a mecanismului fagocitozei. Acest mecanism este complex, în final putând rezulta fie distrugerea germenilor, fie distrugerea leucocitelor, în care caz apare puroiul, alcătuit din resturi celulare, germeni microbieni, leucocite, fermenţi etc. în ipoteza apariţiei puroiului, germenii microbieni migrează pe cale limfatică, fiind captaţi şi fagocitaţi la nivelul ganglionilor limfatici care se găsesc pe această cale, apărând în acest fel inflamaţia ganglionilor, denumită adenită regională. Durerea în acest moment este mai intensă, iar tumefierea maximă; acum are loc formarea colecţiei purulente. Deschiderea pe cale chirurgicală a abcesului format este în acest moment foarte importantă, restabilind echilibrul de forţe.
în inflamaţie intervin şi monocitele, care au rolul de a asana terenul, încorporând prin fagocitare particulele mari rezultate din activitatea polinuclearelor şi a limfocitelor, legate de formarea ţesutului de granulaţie.

Rezultatul interacţiunii agent patogen-organism poate consta în: vindecarea, localizarea inflamaţiei cu colectarea puroiului sau extinderea procesului cu generalizare, chiar septicemie. Vindecarea înainte sau după golirea colecţiei purulente se face de la periferia ţesutului inflamator spre centru, prin ţesut de granulaţie.

Inflamaţia poate fi : seroasă, dacă apare la nivelul seroaselor (pleurală, peritoneală), determinând formarea unui exudat; catarală, dacă apare la nivelul suprafeţelor mucoase, traducându-se printr-o intensă secreţie de mucus; purulentă, dacă este foarte bogată în celule.

In funcţie de evoluţie, inflamaţiile se clasifică în acute şi cronice. Tetrada clasică -rubor, tumor, calor, dolor, - specifică de obicei bolilor chirurgicale, adesea nu se constată eum este şi firesc, în bolile interne de natură inflamatorie, fie din cauza sediului (abces pulmonar), fie din cauza localizării în unele ţesuturi (miocard, ţesut nervos), cu modificări inflamatorii minime, dar cu importante manifestări clinice. Din punctul de vedere al medicinei interne pentru diagnosticul de inflamaţie sunt mai importante anumite repercursiuni clinice: febra, creşterea vitezei de sedimentare, hemograma. Nu trebuie să se uite însă că aceste tulburări pot fi absente în unele inflamaţii (afecţiuni virotice) şi că se pot întâlni şi în afecţiuni neinflamatorii (tumori).

O formă particulară de inflamaţie se constată în bolile de colagen: poliartrita cronică evolutivă şi bolile reumatismale în general, periarterita nodoasă, lupusul eritematos, sclerodermia. Aceste boli au comune anumite modificări histologice de tip fibrinoid, unele trăsături clinice (manifestări cutanate şi articulare), atingerea concomitentă a mai multor organe (inimă, vase, rinichi, plămâni, musculatură) şi răspunsul spectaculos, dar trecător, la corticoterapie.
 

Ciclul evolutiv

 
- Ziua 1: spermatozoidul se uneşte cu ovulul pentru a forma o celulă-mai mică decât o granulă de sare. Noua viaţă a moştenit 23 de cromozomi de la fiecare părinte,în total 46.Această celulă conţine tiparul genetic complex al existenţei umane-sexul copilului,culoarea părului şi a ochilor,inalţimea,nuanţa tenului.

- Zilele 3-4 : Ovulul fecundat ajunge prin trompe în uter,unde s-a pregătit terenul pentru implantare.

- Zilele 5-9 : În acest interval de timp oul fecundat se implantează în peretele uterului şi începe să se hranească.

- Zilele 10-14 : Embrionul care se dezvoltă îşi semnalează prezenţa prin substanţele placentare şi hormoni,oprind menstruaţia mamei.

- Ziua 20 : Baza creierului,măduva spinarii şi sistemul nervos sunt deja formate.

- Ziua 21 : Inima începe să bată.

- Ziua 35 :  se pot deosebi cele cinci degete de la mîini,ochii se îinchid la culoare pe măsură ce se produce pigmentarea.

- Ziua 40 : se pot înregistra unde ale creierului.

- Săptămâna 6 :  ficatul preia producerea celulelor sîngelui şi creierul
începe să controleze mişcarea muşchilor si aorganelor.Mama pierde al doilea ciclu şi îşi dă seama că este însărcinată.


- Săptămâna 7 : se formează maxilarele,inclusiv rădăcinile dinţilor în gingii.

- Săptămâna 8 :  acum totul este complet ca intr-un adult.Inima bate mai bine de o lună,stomacul produce sucuri gastrice şi rinichii incep să funcţioneze.Cu o lungime mai mică de doi centimetrii,această formă de viaţă care se dezvoltă se numeşte acumfăt.

- Săptămâna 9-11 : Amprentele sunt deja evidente în piele,uterul se dublează în mărime,faţa are deja profilul unui copilaş şi mişcările muşchilor devin mai coordonate.

- Luna 4 : Fătul are şaisprezece-douăzeci de centimetrii şi cântăreşte 200 gr.Mama va începe să arăte că este însărcinată.

- Luna 6 : Glandele sebacee şi sudoripare funcţioneză.Dacă bebeluşul s-ar naşte în această lună şi i s-ar acorda grija corespunzătoare,ar supravieţui.

- Luna 7 : Copilaşul foloseşte acum cele 4 simţuri: văzul,auzul,gustul şi pipăitul.Recunoaşte vocea mamei.

- Luna 8 : Pielea începe să devină mai groasă,copilul absoarbe cam 4 litrii de lichid amniotic pe zi,acesta fiind inlocuit complet la trei ore.

- Luna 9 : Durata medie de sarcină este de 280 zile,spre sfârşitul acestei luni copilul este gata să se nască.Cântăreste în jur de 3000 gr.iar inima lui pompează 1200 l de sânge pe zi. Este pe deplin capabil să trăiască în afara pântecului mamei.

    Wikipedia
 

Sanatate in timpul sarcinii

 
Este important ca o femeie insarcinata sa aiba o dieta echilibrata si sanatoasa. Daca ea nu prezinta probleme de sanatate (diabet sau edema), va trebui echilibrata cantitatea de carbohidrati, grasimi si proteine (mancaruri cat mai variate, inclusiv produse lactate, diferite soiuri de fructe si produse vegetale). In nevoile nutritionale specifice sarcinii sunt incluse :

- Acidul folic(vitamina B9) este foarte necesar atat la inceputul sarcinii, cat si inainte de conceptie. Acidul folic este necesar pentru a acoperi tubul neural al fetusului. Prin urmare ajuta la prevenirea spina bifida, un defect de nastere foarte grav. Folatii (de la folia, frunza) sunt abundenti în spanac (proaspat, congelat sau ambalat), si se mai gasesc si în vegetalele verzi, salate, pepene,  si oua.

-Calciul si fierul sunt foarte necesare fetusului care este într-o crestere foarte rapida. Femeile însarcinate ar trebui sa manânce zilnic destule produse lactate (pentru calciu) si carne rosie (pentru fier) daca nu au alergie la lactoza sau sunt vegetariene. Femeile care nu pot mânca produse lactate pot obtine calciul si fierul din laptele de soia si sucuri naturale, boabele de soia, si anumite verdeturi. Persoanele specializate care se ocupa de sarcina femeii, pot prescrie pastile de fier, daca femeia însarcinata începe sa aiba anemie cauzata de lipsa de fier. Calciul are efectul dorit numai daca femeia are suficienta vitamina D. Cea mai buna cale de a procura vitamina D este de a face plaja zilnic 10–15 minute. Somonul si pestii grasi sunt de asemenea o buna sursa de vitamina D.

Grasimile din somon, pastrav, ton, hering, sardine, macrou pot contine lanturi lungi omega-3  acizi grasi necesare pentru a construi membranele neuronilor. Prin urmare, alimentatia bogata în pesti grasi din timpul sarcinii poate asigura nutritia necesara pentru buna dezvoltare a creierului si retinei fetusului. Totusi, pestii mari precum tonul sau pestele spada pot contine concentratii ridicate de mercur toxic, si trebuie echilibrat riscul cu avantajele: peste de doua trei ori pe saptamâna par sa furnizeze suficiente grasimi utile, fara sa aduca prea mult mercur. Acizii grasi Omega-3 sunt prezenti si în nuci, in si alge marine.

Regulile de igiena trebuie respectate foarte strict: spalatul foarte atent al fructelor si vegetalelor; alarme pentru depasirea timpului de gatit a mâncarurilor, carnurilor si carnurilor procesate; evitarea brânzeturilor din lapte nepasteurizat, evitarea contactului cu fecalele de pisica (toxoplasma), curatarea deasa a frigiderului cu cloruri diluate (si mai apoi clatirea acestuia).
 

Ejacularea prematura (medicina , sanatate, tratament)

 



Ejacularea prematură este intalnita în principal la bărbaţi cu vârste sub 40 de ani, definia ei fiind producerea ejaculării mai devreme decât îşi doresc cei doi parteneri sexuali. Producerea ocazională a ejaculării premature n-ar trebui să cauzeze îngrijorare, dar dacă problema apare la mai mult de 50% din relaţiile sexuale iniţiate, atunci de obicei există aceasta disfuncţie, şi trebuie aplicat tratamentul corespunzător.

Barbatul poate să atingă orgasmul după 8 minute de act sexual, dar acesta nu înseamnă ejaculare prematură, dacă partenera ajunge de obicei la orgasm în 5 minute, şi ambele părţi sunt satisfăcute cu sincronizarea. O altă persoană poate să întârzie ejacularea lui pâna la maximum 20 de minute, totuşi el poate să consideră acest lucru prematur dacă partenera lui, chiar şi cu preludiu, are nevoie de 35 de minute de excitare, înainte da a ajunge la orgasm. În al doilea exemplu, dacă în relaţia sexuală se foloseşte metoda excitării sexuală, iar bărbatul ajunge la orgasm după 20 de minute, şi după aceea îşi pierde erecţia, atunci satisfacerea partenerei, care are nevoie de 35 de minute de a ajunge la orgasm, devine imposibilă (cel puţin prin contact sexual).

Ejacularea prematură poate să fie primară sau secundară. Cea primară se referă la persoanele care au această condiţie de când au devenit activi din punct de vedere sexual (de exemplu postpubertate). Cea secundară se referă la acele persoane, care mai înainte au avut un nivel acceptabil de control al ejaculării, şi, din motive necunoscute, mai târziu au început să aibă ejacularea prematură. În cazul ejaculării premature secundare problema nu se referă la o difuncţie generală de natura medicală, şi de obicei, nu se referă nici la un tratament cu medicamente, totuşi rareori hiperexcibilitatea poate avea legătură cu administrarea unor medicamente psihotropice, o problemă care se rezolvă când nu se mai ia medicamentul respectiv.
 

Plante medicinale

 
Albastrele
Albastrele
-calmant
-antiseptic ocular
-antiinflamator
-diuretic
-conjunctivite si iritatii ale pleoapelor

Alun
Alun
-colici
-afectiuni circulatorii
-cresterea si dezvoltarea organismului
-varice
-litiaza urinara
-tenie
-diabet
-dermatite
-plagi atone
-ulcere

Amareala
Amareala
-gripa
-guta
-anemie
-diaree
-convalescenta
-pneumonie
-tuberculoza pulmonara
-tuse convulsiva
-astm bronsic
-bronsita
-reumatism
-gastrita
-varicela

Angelica
Angelica
-anemie
-stare de slabiciune si oboseala generala
-aciditate gastrica
-varsaturi
-balonari
-enterite
-aerofagie
-bronsita cronica
-tuberculoza
-astm
-boli hepatice
-ameteli
-impotenta
-migrene
-rahitism
-tulburari menstruale
-leucoree
-dureri de articulatii de natura reumatica
-traumatisme
-afectiuni bucale

Anghinare
Anghinare
-boli urinare
-enterite
-dischinezii biliare
-litiaze biliare
-icter
-fermentatii intestinale
-boli hepatice
-hipercolesterolemie
-ateroscreloza
-obezitate
-astm bronsic
-constipatie
-balonare
-inapetenta
-greata
-dureri abdominale
-guta
-boli reumatice

Arnica
Arnica
-pneumopatii
-bronsite
-tuse convulsiva
-cistite
-retentie urinara
-hemoragii uterine
-laringite
-greata
-boli ale sistemului nervos
-astenie
-ateroscleroza
-miocardita
-boli reumatice
-parazitoza
-dizenterie

Brandusa de toamna
Brandusa de toamna
-boli reumatice
-nevralgii
-tuse
-tumori maligne
-ascita
-anasarca
-bronsita
-pneumonii
-afectiuni oculare inflamatorii
-leziuni precanceroase
-psoriazis
-pediculoza
-cataplasma


Catina
Catina
-ulcere
-boli hepatice
-urticarie
-tulburari circulatorii
-alergii
-boli reumatice
-ateroscreloza
-anemie
-diaree
-psoriazis
-scorbut
-nevroze
-astenii
-stres
-depresii
-boala Parkinson
-inflamatii
-obezitate

Coada soricelului
Coada soricelului
-anorexie
-nevroza
-epilepsie
-astm bronsic
-bronsite
-rinite
-rinosinuzite
-alergii
-colici
-ulcere
-boli ale tubului digestiv
-boli de ficat
-boli de rinichi
-enterocolite
-boli ale aparatului urinar
-osteoporoza
-menstruatii neregulate
-dismenoree
-metrorargii
-menopauza
-inflamatii ale ovarelor
-leucoree
-convulsii
-guta
-reumatism
-incontinenta urinara
-fisuri anale
-hemoroizi
-fisuri palmoplantare
-fisuri mamelonare
-afectiuni vasculare
-arsuri
-eczeme
-fragilitate capilara
-abcese dentare
-gingivite
-stomatite
-panaritii
-degeraturi
-spalaturi vaginale

Creasta cocosului
Creasta cocosului
-insomnii
-climax
-bronsita
-astm bronsic
-hipertensiune
-tulburari cardiace
-diaree
-oligomenoree
-boala Basedow
-depresii
-dizenterie
-ulceratii tegumentare
-plagi
-eczeme
-cicatrici

Crin alb
Crin alb
-excitatie nervoasa
-palpitatii cardiace si insuficienta cardiaca
-stari nervoase
-stres
-tulburari de memorie
-inflamatia cailor respiratorii superioare
-angoase
-abcese
-arsuri
-dureri de ochi
-faringite
-furuncule
-laringite
-inflamatia urechii
-insomnii
-otite
-panaritiu
-rani
-tuse uscata
-pentru rani si abcese

Crin de padure
Crin de padure
-boli renale
-insomnii
-amenoree
-palpitatii cardiace
-abcese
-arsuri
-amigdalita
-eczeme
-eriteme
-escoriatii
-furuncule
-intepaturi de insecte
-taieturi
-ulceratii ale pielii

Feriguta dulce
Feriguta dulce
-boli ale vezicii urinare
-ale rinichilor
-tuse cronica
-constipatii cronice
-insuficienta hepatica
-gastrita

Floarea cucului
Floarea cucului
-insomnie
-migrena
-litiaza urinara
-tuse
-bronsite si pneumonii
-cistita
-guta
-reumatism
-atacuri de panica

Floarea soarelui
Floarea soarelui
-boli bronhopulmonare
-stari febrile
-constipatie
-dischinezie biliara
-tuberculoza
-eczeme cronice
-dermatite
-arsuri

Frag
Frag
-oboseli psihice
-hepatita
-stari de nervozitate
-celulita
-constipatie
-probleme renale
-transpiratie abundenta
-astmul
-leucoree
-diaree
-guta
-colita
-reumatism

Frasin
Frasin
-reumatism
-intoxicatii
-guta
-diabet
-constipatie
-acnee
-arsuri
-boli genitale
-hemoroizilor
-leucoree
-viermi intestinali
-ulcer gastric si duodenal
-vaginita
-eczeme
-arterioscleroza
-crampe musculare

Fumarita
Fumarita
-boli hepatobiliare
-renale
-icter
-obezitate
-amenoree
-constipatie
-atreroscreloza
-hipertensiune arteriala
-febra
-acnee
-urticarii alimentare
-stomatita
-afte bucale
-eczeme

Galbenele
Galbenele
-dismenoree
-ulcer gastoduodenal
-colite cronice
-gastrite hiperacide
-inflamatii ale colonului
-hemoroizi
-vermifug
-icter
-varsaturi
-afectiuni respiratorii
-cicatrizant intern
-amenoree
-micoze
-ulceratii cutanate
-piodermite
-arsuri
-degeraturi
-eczeme
-veruci
-furuncule
-inflamatii oculare
-echimoze
-acnee
-psoriazis
-osteoporoza
-intepaturi de insecte
-nevralgii dentare
-candidoza vaginala
-rani sangerande
-luxatii
-contuzii
-trichomoniaza vaginala
-leucoree

Ghintura galbena
Ghintura galbena
-aerofagie
-anemie
-anorexie de origini diferite
-ascaridoza
-boli hepatice
-ciroza hepatica
-convalescenta
-depresii
-digestii
-dischinezii biliare
-dispepsii
-febra cronica
-gripa
-guta
-intoxicatii
-leucopenie (scade numarul globulelor albe)
-nevroze
-oboseala cronica
-parazitoze digestive
-reumatism
-diaree

Virnant
Virnant
-afectiuni gastrice
-colita
-tulburari menstruale
-parazitoze intestinale
-guta
-sciatica
-artroza


Ultimele articole din categoria: Plante medicinale




 

Retete menopauza

 
Manifestari :
-palpitatii;
-hipertensiune;
-tendinta de ingrasare;
-dureri reumatismale;
-tulburari nervoase;

 Retete :
A. Infuzie din talpa gastii, preparata din trei linguri de planta la o cana cu apa, din care se iau 3-5
linguri pe zi. Sau, din aceeasi planta, se poate prepara o tinctura: 20g planta
macerata 7-8 zile in 100 ml alcool. Se iau 30- 40 picaturi de trei ori pe zi.

B. Florile, frunzele si fructele de paducel pot fi, de asemenea, un bun remediu al
manifestarilor menopauzei. Infuzie cu o lingurita la cana, cantitate care se bea
in cursul unei zile sau tinctura din 20g planta macerata timp de 10 zile in 100
ml alcool, din care se iau 15 picaturi de trei ori pe zi.