Medicină informativă

 

Boala ulceroasa este o afectiune digestiva care se caracterizeaza din punct de vedere anatomic printr-o ulceratie a mucoasei stomacului sau duodenului. Localizarea unei asemenea ulceratii pe mucoasa esofagului inferior este posibila, dar cu totul exceptionala. Morbiditatea prin boala ulceroasa este foarte importanta, incidenta ei situand-o pe primul loc intre bolile digestive. Boala in general este mai frecventa intre 20-50 de ani, dar se intalneste si in afara acestei varste.

Intrucat sucul gastric al  bolnavilor s-a constatat ca de obicei contine o cantitate mai mare de acid clorhidric, s-a sustinut din aceasta cauza ca ulceratiile se produc prin autodigestia mucoasei. Un rol in geneza bolii ulceroase ar reveni tulburarilor in irigatia sanguina locala, in cantitatea si calitatea mucusului si chiar in calitatea epiteliului de acoperire a mucoasei gastrice sau duodenale. Pe de alta parte, intrucat s-a constatat ca boala este mai frecventa printre descendentii bolnavilor de ulcer, s-a apreciat ca la originea acestei boli ar exista cel putin o predispozitie pentru boala, care se transmite ereditar.

In sfarsit, ca si in cazul altor boli digestive, un rol destul de important in aparitia bolii ulceroase poate sa revina unei alimentatii neigienice si abuzurilor de condimente, alcool sau tutun. Merita de asemenea sa fie cunoscute efectele ulceroase pe care le pot avea unele medicamente (aspirina, cortizonul, butazolidina), care se iau pe cale bucala in scop terapeutic.

Locurile preferate sau aparitia ulceratiei sunt: in ulcerul duodenal bulbul, iar in ulcerul gastric mica curbura. Daca in unele cazuri ulceratia se mentine la suprafata, interesand numai mucoasa, sunt destul de frecvente cazurile, in care aceasta va putea cuprinde toate straturile ajungand pana la seroasa si in organele invecinate (ulcer perforat).

Din punct de vedere clinic, simptomul cel mai important prin care se manifesta boala este durerea, o durere adeseori ritmata de alimentatie. Aceasta apare la 1-3 ore dupa mese, dureaza o jumatate de ora pana la 2 ore si apoi se calmeaza pana la masa urmatoare. Pe stomacul gol, deci inainte de mancare, durerea se prezinta frecvent ca o "foame dureroasa", pe care bolnavii si-o calmeaza ingerand cantitati mici de alimente. In ulcerul duodenal, durerea are si un caracter sezonier, aparand mai frecvent primavara si toamna. Variatii mari le prezinta durerea si sub aspectul intensitatii. Durerile se mentin zilnic, perioade de 2-6 saptamani, dupa care asemenea perioade dureroase pot fi urmate de perioade mai lungi sau mai scurte de completa acalmie. Alte manifestari clinice in boala ulceroasa sunt reprezentate de balonari, alterarea poftei de mancare, constipatie si stari de oboseala sau iritabilitate. Ulcerul gastric ca si ulcerul duodenal pot fi urmate de unele complicatii grave cum sunt perforatia si hemoragia (hematemeza sau melena), stenoza (de cele mai multe oro pilorica), malignizarea (cancerizarea unora dintre ele) si periviscerita (formarea de aderente) care insotesc mai des ulcerele penetrante.

Tratamentul bolii ulceroase trebuie sa inceapa in perioadele dureroase cu un repaus de cel putin 7-10 zile. Un loc important il detine apoi regimul alimentar care trebuie instituit. Totusi trebuie sa se ceara bolnavului sa evite sosurile, prajelile, grasimile, condimentele, supele concentrate de carne, ca si alimente cu un continut prea mare in celuloza (legume, zarzavaturi, fructe etc.). Tutunul si bauturile alcoolice trebuie complet interzise. Laptele (daca este tolerat) si derivatele sale, branzeturile proaspete, carnea de pasare sau de vita (rasol sau gratar), ca si ouale moi, trebuie sa intre in alimentatia bolnavului ulceros pentru acoperirea nevoilor sale calorice.

Tratamentul medicamentos prescris de medic trebuie respectat intocmai.

Tratamentul chirurgical se aplica in cazul complicatilor, de genul hemoragiilor sau perforatilor.

 

Gastrita este inflamatia mucoasei gastrice insotita de o serie de tulburari in functiile secretorii si motorii ale stomacului. Dupa evolutia lor clinica gastritele se impart in gastrite acute si gastrite cronice.


Gastritele acute sunt determinate de cauze foarte variate. Astfel, acestea pot fi provocate de factori fizici (bauturile prea reci sau prea fierbinti), factori chimici (abuzul de alcool sau de tutun, folosirea in doze mari a unor medicamente care contin salicilat, iod, arsenic etc sau ingerarea accidentala a unor solutii concentrate acide sau alcaline), factori mecanici (supraincarcarea stomacului cu mese copioase), factori alergici (ingerarea unor alimente cu lapte, fragi, oua etc. de catre persoane al caror organism este sensibil la acestea) si factori toxico-infectiosi (prin ingerarea de alimente care contin microbi sau toxinele lor).


In gastrita acuta, primele semne apar dupa o perioada scurta (care nu depaseste de regula 8 ore) de la ingerarea unuia dintre factorii patogeni amintiti. Boala incepe cu greturi, dureri sau senzatii de presiune in capul pieptului (epigastru), varsaturi alimentare, acide si cu alimente nedigerate. Dupa golirea stomacului, daca se asociaza si o duodenita (gastroduodenita), varsaturile devin bilioase si mai persistente. In acelasi timp bolnavii prezinta si alte tulburari, ca eructatii cu un miros neplacut, cefalee, transpiratii, limba incarcata (saburala) si uneori o febra mai mult sau mai putin ridicata. O simptomatologie asemanatoare, dar mai accentuata, exista in gastrita acuta coroziva, care, asa dupa cum am mentionat este provocata de diferite substante caustice ingerate. O asemenea gastrita este asociata si cu o esofagita coroziva si se insoteste aproape regulat de varsaturi hemoragice (sanguinolente). O gastrita de asemenea foarte severa, dar din fericire rara, este gastrita flegmonoasa, de origine microbiana, care incepe brusc cu febra, frisoane, dureri in epigastru, varsaturi si cu o leucocitoza ce ajunge pana la 20 000-30 000.


Diagnosticul rezulta din informatiile pe care le poate da bolnavul, din semnele clinice amintite si din examenul radiologic care arata de obicei o hipersecretie si un relief gastric cu pliuri ingrosate.


Tratamentul incepe cu repaus la pat, comprese calde pe abdomen, iar daca bolnavul n-a eliminat intreaga cantitate de alimente ingerate, se fac spalaturi gastrice, se administreaza substante vomitive (care sa produca varsaturi) si eventual purgative sau clisme. Dupa o zi in care bolnavul n-a primit nici un aliment, in ziua a doua se pot recomanda ceaiuri, supe de zarzavaturi strecurate si apoi, treptat, se va trece la o alimentatie mai consistenta (gris, orez, oua fierte, compoturi etc.).


Tratamentul medicamentos (cu anticolinergice, pansamente gastrice etc.), prescris de medic, va trebui urmat cu strictete. In gastrita coroziva tratamentul de urgenta va consta din administrarea antidoturilor indicate, iar in gastrita flegmonoasa se va apela la tratamentul chirurgical.


In profilaxia gastritelor acute se va recomanda respectarea regulilor de igiena alimentara, evitarea alimentelor eventual contaminate, evitarea abuzurilor de bauturi alcoolice si de tutun si manipularea cu grija a substantelor caustice care in nici un caz nu vor fi lasate la indemana copiilor.


Gastritele cronice sunt pe buna dreptate considerate ca unele din cele mai frecvente boli digestive. In realitate procesele inflamatorii cuprind adeseori in gastritele cronice si mucoasa duodenala, asa incat se vorbeste adeseori in practica de gastro-duodenite. Ca si in gastritele acute si in cele cronice, cauzele sunt multiple. De fapt mare parte din cauzele gastritelor acute, atunci cand actioneaza timp mai indelungat, pot determina gastritele cronice. Asa de exemplu, greselile de alimentatie cu mese prea fierbinti sau prea reci, luate in graba si la ore neregulate etc., abuzurile de alcooluri concentrate, de tutun sau de diferite condimente, o dantura neingrijita si o masticatie insuficienta, le intalnim frecvent in antecedentele bolnavului de gastrita cronica. De asemenea, abuzurile care se fac cu medicamente ca aspirina, antinevralgicele, unele purgative etc. pot genera o gastrita cronica. Ca substrat morfologic, gastritele cronice se pot prezenta cu pliurile mucoasei ingrosate, grosolane, hipertrofiate (gastrita hipertrofica) sau din contra, acestea sunt sterse iar mucoasa este subtiata (gastrita atrofica). Procesul inflamator poate cuprinde intreaga mucoasa gastrica sau se poate localiza numai la anumite zone, cum ar fi regiunea antrala (gastrita antrala).


Boala, din punct de vedere clinic, incepe cu dureri in epigastru, dureri care desi prezinta unele variatii in intensitate dupa mese, nu capata caracterul ritmic al durerilor din boala ulceroasa. Pe de alta parte, atunci cand avem si o perigastrita prin interesare si a tunicii seroase, durerile pot capata un caracter aproape continuu. Bolnavii prezinta adeseori greturi, varsaturi, eructatii, arsuri, inapetenta, o senzatie de plenitudine dupa mese si adeseori un gust neplacut in gura. Boala are o evolutie cronica, in care perioade de relativa acalmie alterneaza cu perioade de exacerbare. Un regim alimentar adecvat si un tratament corespunzator pot sa duca la vindecare. Uneori se pot ivi insa si complicatii. Desi nu se poate face o relatie cauzala intre gastrita, in general, si boala ulceroasa, totusi, se pare ca forma hipertrofica de gastrita s-ar putea complica ca un ulcer. Unele probleme mai delicate le ridica insa relatiile dintre gastrita cronica hipoacida sau anacida si boala canceroasa. Daca conceptia "gastritei precanceroase" nu detine suficiente argumente pentru a se impune, totusi din punct din vedere practic, este necesar ca bolnavii mai in varsta, cu o gastrita cronica anacida, sa beneficieze de o supraveghere continua mai atenta. Asa se explica faptul ca bolnavii, la care cu ocazia unui chimism gastric s-a gasit o lipsa de acid clorhidric, sunt chemati la controale repetate, periodice.


Diagnosticul gastritelor se face pe baza datelor culese de la bolnav, a simptomelor cu care se insoteste boala, a examenului radiologic si a chimismului gastric. Gastrita cronica nu pare sa fie insotita de o anumita aciditate mai mare sau mai mica. Totusi, se apreciaza ca gastritele hipertrofice evolueaza de regula cu hiperaciditate, iar gastritele ar evolua cu hipoaciditate sau chiar anaciditate. De un real folos, in mana celor experimentati, a devenit astazi examenul endoscopic al mucoasei gastrice (gastroscopie, fibroscopie) care, asociat cu biopsia de mucoasa, permite sa se diferentieze o serie de gastrite de aspecte mai aparte, ca gastrita verucuoasa, gastrita edematoasa, gastrita hemoragica sau gastrita ulcerativa.


Tratamentul in gastrita cronica trebuie sa inceapa cu o alimentatie adecvata, care la inceput se va compune din gris cu lapte, orez, oua moi, supe de zarzavaturi. Mai tarziu, alimentatia va putea deveni mai consistenta, cuprinzand branzeturi, unt, smantana, carne fiarta de vita, de pasare sau de peste slab. Mesele repetate, putin abundente, vor fi reduse in celuloza, urmarind prin aceasta o crutare a mucoasei gastrice.


Pentru calmarea durerilor se vor aplica comprese calde in regiunea epigastrica, repausul la pat nefiind necesar. Fumatul insa si bauturile alcoolice vor fi complet interzise.


Ca medicatie, la recomandarea medicului, in gastritele hipoacide sau anacide se administreaza Acidopeps, iar in cele hiperacide se prescriu de regula prafuri alcaline sau Ulcerotrat. Pentru dureri sunt indicate preparate ca Scobutilul, Lizadonul s.a.


Profilaxia gastritelor cronice, asemanatoare cu aceea a gastritelor acute, obliga indeosebi la respectarea regulilor de igiena a alimentatiei. In special, servirea in liniste a meselor la ore regulate, ingrijirea danturii si o masticatie suficienta, ca si evitarea alcoolului, tutunului, condimentelor si medicamentelor iritante, trebuie avute permanent in vedere.

 

Prostatita este inflamatia glandei prostatice, care poate imbraca doua forme: acuta si cronica. Inainte de pubertate, nu exista inflamatie a prostatei. Maximum de frecventa se gaseste in perioada de activitate genitala, dar se poate intalni si la batrani, cu hipertrofie de prostata.


In capitolul de fata, ne ocupam de forma acuta a prostatitei. Toate cauzele de congestie pelvina pot favoriza dezvoltarea prostatitei: frigul, traumatismele perineale, mersul prelungit cu bicicleta sau calaria, excesele sexuale, constipatia, hemoroizii, alcoolul etc.


Inainte de aparitia chimioterapiei si a antibioticelor, inflamatia acuta a prostatei era o boala obisnuita in practica urologica. Acum, insa, ea a devenit mai rara, ca si uretrita gonococica.


Cauza determinanta a infectiei este constituita de diversi microbi, mai ales stafilococul, izolat sau asociat cu streptococ, gonococ sau colibacil. Foarte rar, microbii anaerobi pot fi intalniti in puroiul prostatitei acute. Microbii patrund in prostata pe trei cai: uretrala, limfatica si hematogena.


A. Calea uretrala este directa si cea obisnuita. Microbii din uretra posterioara ajung la prostata, care inveleste acest segment al uretrei si cu care comunica prin orificiile glandelor prostatice.


B. Infectia pe cale hematogena este produsa mai ales de stafilococ sau streptococ. Originea o gasim in infectiile cutanate (abcese, furuncule) sau dentare, amigdaliene, gastrointestinale etc. Acesti microbi se localizeaza in prostata cand aceasta ofera conditii favorabile de dezvoltare pentru microbi, ca atunci cand este congestionata.


C. Calea limfatica aduce la prostata microbii din leziunile din vecinatate (intestin, rect), ca in cazul abceselor rectale, fistulelor anale, hemoroizilor etc.


Circa 80% din infectiile acute ale prostatei invadeaza si veziculele seminale, care sunt localizate deasupra prostatei si inapoia vezicii. Circa 40% din bolnavii cu uretrita posterioara au un oarecare grad de prostatita.


Oprit in prostata, de obicei intr-un lob, microbul incepe sa se dezvolte si invadeaza epiteliul canalului glandular din prostata (prostatita foliculara), determinand o secretie purulenta, apoi trece prin peretele acestor canale in tesutul prostatic, determinand formarea unui abces si chiar poate depasi prostata, determinand periprostatita.


1. In prima faza, de prostatita foliculara, glanda este marita de volum, datorita congestiei inflamatorii, rosie, de consistenta crescuta. Prin orificiile canalelor excretoare se scurge, la presiune, un lichid muco-purulent sau usor sanguinolent. Numerosi acini sunt transformati in abcese mici, prin inchiderea canalului excretor, edematiat. Cand continutul acinilor transformati in microabcese se mai poate elimina, mulajele purulente ale acestor canale apar in urina bolnavului ca niste filamente in forma de virgula. Netratata, prostatita foliculara se poate croniciza sau evolueaza spre abces.


2. Tesutul din jurul acinilor este si el infiltrat cu leucocite. Cand inflamatia se extinde masiv la acest tesut, ia nastere abcesul prostatic, al carui volum poate varia de la un bob de mazare, pana la o mandarina. Abcesul comunica cu uretra prin orificiile glandelor care se deschid in uretra posterioara. Canalele ejaculatoare, care strabat prostata, pot fi distruse de procesul supurativ. Netratat, abcesul se poate deschide spre uretra sau spre rect sau infiltreaza tesuturile din jur, evoluand spre flegmon periprostatic.


3. In faza de periprostatita, tesuturile din jurul prostatei sunt prinse in procesul inflamator si de aici inflamatia se poate intinde spre regiunile din jur, determinand colectii purulente grave, flegmoane, care au tendinta sa difuzeze spre perineu, gropile ischio-rectale, regiunile fesiere si putand produce chiar o septicemie, complicatia cea mai grava a unei prostatite.


Simptomatologia prostatitei, in caz de origine hematogena, este lipsita de suferinta tractului urogenital. In schimb, inceputul ei este cu febra mare, frisoane, greata, varsaturi.


In faza de prostatita foliculara, urina este tulbure, datorita secretiei purulente a epiteliului glandular prostatic si predomina manifestarile locale: senzatie de greutate in regiunea perineala, de tensiune rectala si tulburari mictionale: senzatie imperioasa a nevoii de a urina, o crestere a frecventei mictiunilor (la 1-2 ore), o jena in momentul eliminarii, rar imposibilitatea de a urina. Mai rar apar si tulburari de defecare  (dureri in momentul evacuarii fecalelor). Daca tratamentul nu se incepe, senzatia de greutate perineala se transforma in dureri accentuate la mers si la asezarea pe scaun.


In faza de abces, fenomenele locale cresc in intensitate: durerea este mai vie si tulburarile mictionale si de defecatie se accentueaza. Urina, tulbure in faza de prostatita foliculara, se limpezeste acum si se poate produce o retentie completa de urina. Incep sa apara si fenomene generale: febra, lipsa de pofta de mancare etc. Netratat, abcesul se poate deschide spre uretra sau spre rect sau infiltreaza tesuturile din jur, evoluand  spre periprostatita. Dupa deschiderea in uretra apare puroi la meatul uretral. Deschiderea spontana spre uretra poate constitui, uneori, cand comunicarea este larga si abcesul mic, un mijloc de vindecare, prin golirea completa a colectiei. Daca comunicarea este stramta, insuficienta pentru golire, atunci evacuarea este incompleta si cavitatile ramase intretin o prostatita cronica. Deschiderea spre rect poate suferi aceeasi evolutie ca deschiderea spre uretra: vindecare spontana sau cronicizare. Deschiderea spontana, concomitenta, spre rect si uretra, poate determina aparitia unei fistule uretro-rectale.


In faza de periprostatita se produce o recrudescenta a simptomelor generale (febra ridicata, frisoane, stare generala alterata).


Mai inainte se intalnea frecvent si o prostatita a batranilor. La acestia, prostatita poate evolua tacut, fara reactii locale sau generale, cum se observa la adult, din cauza unei reactivitati scazute a organismului uzat. Astazi, aceste forme au diminuat foarte mult, prin prezentarea bolnavului la consult medical in stadiile initiale ale bolii si prin administrarea unei terapii antiinflamatoare eficace, cu 30-40 de ani in urma inexistenta: chimio - si antibioterapia.


Tratamentul prostatitei acute ofera rezultate cu atat mai bune, cu cat este aplicat mai precoce. In faza foliculara: antibioticele sau chimioterapicele, administrate dupa determinarea germenului patogen si cercetarea sensibilitatii lui, asociate cu un tratament local (bai calde de sezut, clisme medicamentoase, supozitoare calmante) produc bune rezultate. In faza de abces, tratamentul este chirurgical. Se deschide larg colectia prostatica si se dreneaza. In faza de periprostatita, flegmoanele se dreneaza, de asemenea larg, dupa incizie si antibioterapia se continua in doze masive.


Medicul este singurul in masura sa aprecieze tipul de tratament, in functie de faza evolutiva a prostatitei.


Tratamentul profilactic al inflamatiilor acute ale prostatei consta in evitarea, in inlaturarea unora din cauzele care favorizeaza localizarea infectiei in prostata: tratarea corecta si la timp a uretritelor si evitarea tuturor factorilor care produc congestia pelviana (calaria, bicicleta, bauturile alcoolice, condimentele - piper, boia, ardei iute, mustar, otet, frigul, constipatia, mesele bogate, excesele sexuale, statul prelungit pe scaun etc.).

 

Prostata prezinta o mare importanta in patologia barbatului, prin bolile pe care le poate prezenta, bolile care pot determina manifestari atat urinare cat si sexuale.Rudimentara la copil, ea incepe sa-si mareasca volumul odata cu aparitia pubertatii.De la aceasta varsta incep si bolile ei, mai ales cela inflamatorii, legate de inceputul vietii sexuale.Odata cu inaintarea in varsta, dupa 50 - 60 de ani, leziunile inflamatorii se raresc, dar incep sa apara adenomul de prostata, tumora benigna, mai rar cancerul de prostata.
    Prostata este constituita dintr-un tesut glanduar inglobat intr-un tesut spongios si din fibre musculare.
Prostata este strabatuta de canalele ejaculatoare, care se deschid in uretra posterioara, pornind de la veziculele seminale.Tot in uretra posterioara se deschid si canalele glandelor prostatice.Impreuna cu veziculele seminale, alte glande anexe ale aparatului genital masculin, prostata are singura functie cunoscuta de a secreta plasma germinala, care furnizeaza hrana extracelulara pentru spermatozoizi, acestia posedand mici rezerve de hrana intracelulara.

 

Prostata se gaseste situata sub vezica, inapoia pubelului, inaintea rectului si deasupra perineului. Are forma unei castane, cu varful in jos, corespunzand orificiului inferior a uretrei prostatice si cu baza in sus, spre vezica. Un sunt pe fata posterioara o separa in 2 lobi laterali. Ca dimensiuni, are o inaltime de 2,5-3,0 cm, o latime de 4 cm si o grosime de 2-2,5 cm.

Dimensiunile variaza dupa varsta si indivizi. La copil este mica, ca de altfel toate formatiunile genitale. Prostata creste subit la epoca pubertatii si atinge completa dezvoltarea la 20-25 ani. Dupa 50 de ani, uneori mai devreme (si invers cu celelalte formatiuni genitale, care sufera o atrofie mai mult sau mai putin marcata), ea incepe sa creasca din nou si poate ajunge un volum dublu, triplu sau chiar cvadruplu, fata de dimensiunile gasite la adulti. Uretra prostatica este inconjurata, la originea ei de un inel de fibre musculare care se continua, in sus, cu musculatura vezicala: aceste fibre constituie sfincterul intern, neted al uretrei sau sfincterul vezical.

La sfarsitul ei, la nivelul ciocului prostatei, uretra este, deasemenea, inconjurata de fibre musculare, care constituie al doilea inel muscular - sfincterul extern striat al uretrei. Acest al doilea sfincter este supus vointei si el este acela care poate amana actul mictional, dupa aparitia nevoii de urinare, gratie contractiei lui voluntare.

Datorita celor doua sfinctere, de la inceputul si sfarsitul ei, uretra posterioara se gaseste, in permanenta, inchisa, cu exceptia mictiunii si ejacularii, prin actiunea tonica a acestor muschi sau prin contractia lor.

In jurul uretrei imediat sub mucoasa, se gasesc glandele periuretrale, care sunt separate de glandele prostatice prin fibrele musculare ale sfincterului intern. Degenerescenta adenomatoasa a acestor glande periuretrale ar sta la originea dezvoltarii adenomului de prostata.

Greutatea ei este de 20-25 grame si are o consistenta ferma si elastica.

Prostata este strabatuta, in interiorul ei, de uretra prostatica, lunga de 2,8-3 cm. Glandele prostatice (circa 30-40) se deschid prin mici orificii de cele doua parti ale veru montanum-ului. Prin aceste mici orificii, in caz de uretrita, germenii microbieni (gonococul mai ales), continuti in uretra, trec in prostata si determina o prostatita, acuta sau cronica. In uretra prostatica se deschid si cele doua canale ejeculatoare (la nivelul veru montanum-ului) si inflamatia lor, care se poate produce tot dupa inflamatia uretrei, poate determina aparitia unei deferentite sau epididimite si in leziunile cronice, o stenoza a canalelor ejaculatoare.

Si azi sunt discutii daca hipertrofia de prostata se dezvolta din glandele prostatice propriu-zise, extrasfincteriene, sau din glandele periuretrale intrasfincteriene. Cei mai multi specialisti admit ultima teorie.

In glandele prostatice, mai les la batrani, se gasesc adesea mici graunte galbene, mai mult sau mai putin rotunde, cat un bob de mei sau mai mari care se numesc simpexiuni.

 

Prostata, glanda speciala a barbatului, este un organ glandular de insemnatate genitala, care se dezvolta in jurul portiunii initiale a uretrei.Prostata prezinta o mare importanta clinica, din cauza leziunilor inflamatorii, congestive, hiperplazice sau neoplazice, pe care le poate prezenta.Majoritatea patologiei prostatei se manifesta prin tulburari urinare, fapt care arata relatiile stranse, anatomice si patologice, dintre vezica si prostata.

 

Stomatitele, aceste procese inflamatorii ale mucoasei bucale, pot lua diferite aspecte si pot fi determinate de diferite cauze.A stfel, din punct de vedere al aspectului sub care se manifesta, stomatita se poate prezenta sub o forma catarala sau eritematoasa, ulceroasa sau ulcero-membranoasa si mai rar sub forma gangrenoasa (sau noma).

• Stomatita catarala (eritematoasa) se traduce printr-o mucoasa rosie si tumefiata (umflata) si se manifesta cu o senzatie de uscaciune a gurii, usoara jena bucala, salivatie diminuata si uneori o respiratie urat mirositoare (fetida).

• Stomatita ulceroasa sau ulcero-membranoasa se prezinta cu ulceratii ce pot apare pe gingii sau pe intreaga mucoasa bucala. Ulceratiile au marginile neregulate, iar fundul acoperit de un depozit (exsudat) alburiu-cenusiu, gata de sangerare. Aceasta stomatita se manifesta cu dureri in cursul masticatiei, hipersalivatie si un miros fetid al respiratiei.

• Stomatita gangrenoasa sau noma, o forma mai grava, dar rara, incepe cu in infiltrat pe mucoasa bucala, care evolueaza destul de repede spre ulceratii mari si profunde. Un asemenea proces gangrenos, prin eliminarea tesuturilor necrotice, poate determina o distructie mutilanta a fetei. Pe langa o masticatie dureroasa, bolnavii prezinta un puternic miros fetid, hipersalivatie, o febra de regula ridicata si o stare generala proasta.


Stomatitele pot sa apara ca boli independente (stomatitele primitive) sau in cadrul unor alte boli cunoscute (stomatite secundare). In functie de cauzele care le provoaca, stomatitele primitive pot fi de origine infectioasa sau de origine toxica.

• Stomatitele infectioase pot fi la randul lor determinate de microbi (microbiene), virusuri (virotice), paraziti (parazitare) sau ciuperci (micotice). Stomatitele microbiene sunt frecvent determinate de microbi banali ai cavitatii bucale, care sub influenta unor factori favorizanti (nicotina, alcool, o dentitie neingrijita, unele substante iritante etc), pot genera un proces inflamator al mucoasei bucale. Tot in aceasta categorie ar putea intra stomatita tuberculoasa - astazi mai rara- si stomatita sifilitica care poate imbraca diferite forme dupa perioada primara, secundara sau tertiara a bolii.

• Stomatitele toxice sunt inflamatii ale mucoasei bucale determinate de diferite substante toxice, care ajung in organism la cei care prin profesiunea lor lucreaza cu substante toxice, in cursul unor tratamente prelungite sau in urma ingerarii lor accidentale, sau in scop de sinucidere. Dintre cele mai cunoscute sunt: stomatita mercuriala, stomatita saturnina si stomatita bismutica.


Stomatitele secundare sau de acompaniament. O grupa aparte o formeaza stomatitele secundare sau de acompaniament (determinate de toxice endogene), care apar ca afectiuni de insotire a unor boli ca: diabetul, scorbutul, insuficienta renala, pelagra s.a.


Mai important decat tratamentul este prevenirea acestor afectiuni. Un loc de seama in randul acestor masuri il detin ingrijirea igienica a gurii, intretinerea corecta a danturii, combaterea abuzurilor de medicamente si folosirea mijloacelor de protectie in stomatitele din unele boli profesionale. In sfarsit, regimurile alimentare echilibrate ne pot pune la adapost si impotriva unor boli ce se insotesc de avitaminoza (cum ar fi scorbutul) sau a unor stari carentiale, care pot genera asemenea stomatite.

 

Afectiunile celor trei perechi de glande salivare sunt rare.

Uneori acestea constau numai din tulburari functionale, cum sunt in unele cazuri hipersecretia salivara (sialoree) sau hiposecretia (asialie). Cresterea cantitatii de saliva in cavitatea bucala (sialoree) insoteste unele stomatite, diferite alte afectiuni digestive, nervoase, ca si intoxicatiile cu unele medicamente (strofantina, digitala etc). Scaderea secretiei salivare (asialia) se intalneste in diabet, in diferite boli insotite de deshidratarea organismului ca si in intoxicatiile cu nicotina, opiu, atropina etc.

Tratamentul, dupa indicatiile medicului, se face cu atropina in sialoree sau cu pilocarpina in asialie.

Inflamatiile glandelor salivare (sialodochita) se intalnesc de asemenea destul de rar si insotesc de obicei diferite alte boli grave. Mai frecventa, mai ales la copii, este parotidita epidemica (oreionul) determinata de virus. Se prezinta cu tumefierea celor doua glande parotide si febra. Desi tumefactia poate sa cedeze de la sine dupa 5-6 zile, boala atrage atentia prin inflamatia testiculului (orhita) sau pancreatita cu care se poate complica in timp.

Litiaza salivara este si mai rar intalnita. Pe canalul excretor, mai ales al glandei submaxilare, se pot uneori fixa calculi (din carbonati sau fosfati de calciu), care vor produce dureri si o staza ce va determina tumefierea glandei respective. Pentru diagnostic este nevoie sa se recurga la examene radiografice, iar tratamentul este chirurgical.

 

Mucoasa faringiana, mai frecvent decat mucoasa bucala sau linguala, poate fi supusa unor procese inflamatorii acute sau cronice.Flora microbiana locala, banala, poate fi exacerbata de frig, umezeala sau alti factori vatamatori si sa determine o faringita.Mucoasa faringiana devine in aceste cazuri rosie si tumefiata, iar bolnavii prezinta senzatii de arsuri in gat, de uscaciune sau de corp strain.Aproape regulat ei prezinta dureri la inghitire, o voce ragusita si o tuse prin care incearca sa elimine secretiile adunate pe mucoasa faringiana. Ca aspect si faringita ca si stomatita poate imbraca diferita forme, cum este faringita catarala, pseudo-membranoasa, ulceroasa etc.Pe langa o forma acuta exista si o forma cronica, cu fenomene mai atenuate, dar care se mentin vreme mai indelungata.Faringitele cronice se intalnesc mai frecvent la fumatori, cei care abuzeaza de alcool, cantaretii vocali si la cei care prin munca lor in mediu cu praf, carbune, faina etc., sunt expusi unor asemenea afectiuni.
Diagnosticul faringitelor, ca de altfel si al stomatitelor sau glositelor, este in general usor de facut, totusi precizarea agentului etiologic ca si a cauzelor favorizante poate cere medicului unele investigatii de laborator si o discutie cu bolnavul cat mai completa.
Tratamentul se poate reduce la administrarea de ceaiuri calde, gargarisme cu antiseptice si aspirina.Medicul poate indica, in unele cazuri febrile, sulfamide sau chiar antibiotice.Tratamentul igieno-dietetic este la fel de important si va consta dintr-o alimentatie la inceput lichida, aplicarea de comprese calde pe gat, repaus la pat etc.Pentru prevenirea unor asemenea afectiuni se vor evita factorii favorizanti ca frigul, umezeala, praful, eforturile vocale etc.

 

De regula inflamatiile mucoasei bucale, asa cum le-am intalnit in stomatitele de diferite origini prezentate, cuprind si limba, putand vorbi in asemenea cazuri de glosite.

O forma aparte o prezinta glosita profunda parenchimatoasa in etiologia careia o infectie oarecare poate fi favorizata de intepaturile de viespe sau de albine, de traumatisme sau de arsuri.In asemenea cazuri limba, foarte dureroasa, este mult marita de volum (macroglosie), iar masticatia devine cu totul anevoioasa.

Este de asemenea de retinut ca pe limba se pot localiza mai frecvent decat pe restul mucoasei bucale diferite ulceratii: tuberculoase sau de natura canceroasa.

In acelasi timp este bine sa se cunoasca aspectele particulare pe care le ia limba in diferite boli.

Astfel, limba saburala, incarcata o intalnim in dispepsia gastrica, limba uscata, prajita in bolile febrile, in diabet, in holera, in ciroze, limba bruna, negricioasa "de papagal" in febra tifoida si in pneumonie, o limba galbuie in ictere, o limba palida in anemii, o limba rosie-zmeurie in scarlatina, iar o limba violacee-albastra in stari de asfixie. Un semn premergator in anemia pernicioasa este limba neteda, lucioasa, rosie si insotita de dureri, iar o limba care, din cauza hipertrofiei papilelor filiforme, pare a fi acoperita cu peri negri (limba neagra piloasa) o intalnim la casectici (bolnavi foarte slabi).

Identificarea glositelor, pe langa un examen atent al limbii, poate cere si unele examene de specialitate, iar tratamentul curativ si preventiv al acestora poate fi asemanator cu acela din stomatite. Tratamentul bolilor de baza este de prima importanta. Dar si un regim alimentar adecvat, ca si o intretinere igienica a gurii, au o semnificatie tot atat de importanta atat in tratamentul cat si in prevenirea unora dintre glosite.