Medicină informativă

 

Chiar daca exista persoane mai tematoare prin firea lor, in lipsa oricarei cauze din exterior, se stie astazi ca aceasta problema este o majora consecinta psihologica a stresului. E bine de aflat si ca, daca ia amploare, anxietatea poate actiona ca o otrava. De aceea este foarte important sa o recunoasteti la timp si mai ales sa o tratati.

Evaluati nivelul de anxietate

1. Va domina teama cand:
a. Intervin grijile serioase.
b. Va confruntati cu chestiuni de orice fel, chiar banale.
c. Nu exista un motiv anume.


2. In viata de zi cu zi:
c. Verificati totul, controlati orice de mai multe ori, atat in ce va priveste pe dumneavoastra, cat si pe altii.
b. Anticipati orice ar putea insemna necaz (asa nu lasati sa va surprinda).
a. Acceptati ca exista chestiuni pe care nu le puteti controla.


3. In fata unei dificultati neprevazute:
b. Ii acordati mai multa importanta decat ar merita.
c. Faceti din acest fapt o adevarata drama.
a. Nu va lasati doborati si uitati de ea imediat ce ati rezolvat-o.


4. Aveti o indatorire delicata de indeplinit:
c. Preferati sa nu faceti nimic, de teama unui esec.
a. Va ganditi la posibilele solutii.
b. Nu stiti cum sa o rezolvati.


5. Unul dintre apropiati are o problema:
a. Asteptati sa vedeti cum evolueaza situatia.
c. Va imaginati imediat cel mai rau scenariu.
b. Va acapareaza mintea.


6. In ziua urmatoare aveti o intalnire importanta:
b. Nu inchideti ochii toata noaptea.
a. Porniti de la ideea ca totul va fi bine.
c. Va simtiti rau din punct de vedere fizic: aveti palpitatii, ameteli, un nod in gat, va doare stomacul etc.


7. Sa nu faceti nimic este pentru dumneavoastra:
a. Un moment de destindere, asa va reincarcati bateriile.
b. O pierdere de timp, pentru care simtiti vina.
c. Pur si simplu nu acceptati; va este imposibil sa stati degeaba mai mult de cateva minute.


8. Cand luati o decizie:
c. Reveniti de mai multe ori asupra ei.
b. Ii consultati si pe altii, pentru a avea siguranta ca nu gresiti.
a. Respectati hotararea respectiva indiferent ce ar fi.


9. Ati nimerit la o petrecere unde nu cunoasteti pe nimeni:
b. Ii ascultati pe cei din jur fara sa scoateti un cuvant, de teama sa nu fiti judecati.
c. Acest lucru va sperie atat de tare ca, in final, alegeti sa plecati.
a. Trageti adanc aer in piept si „intrati in arena“.


10. Ceva nu merge asa cum va doriti:
c. Va enervati si sfarsiti plangand.
b. Va invinovatiti.
a. Nu va afecteaza catusi de putin.

Rezultatele

Calculati numarul de puncte tinand cont ca: a = 0; b = 1; c =2.

SUB 8 PUNCTE

Gradul de anxietate e acceptabil:
Fara indoiala, anxietatea nu va este ceva strain. Nimic anormal daca reactia este motivata de o cauza reala, iar emotia negativa este proportionala problemei. Daca, totusi, simtiti ca anxietatea va influenteaza existenta de zi cu zi (somn perturbat, iritabilitate, crampe...), nu asteptati la nesfarsit sa combateti meteahna.

INTRE 8 Si 15 PUNCTE

Nivelul de anxietate e mediu:
Aveti tendinta sa va faceti griji destul de repede, chiar pentru probleme minore ori care nu exista in realitate. Si disconfortul psihic si/sau fizic este cat se poate de real. Riscul, daca nu reactionati, este ca anxietatea sa devina cronica.

PESTE 16 PUNCTE

Stadiul anxietatii e crescut:
Aveti cu siguranta un temperament preponderent anxios sau suportati consecinta unui exces de stres. Sunteti mai tot timpul dezechilibrati din punct de vedere emotional. De aici temerile irationale, indoielile la fiecare pas, hipersensibilitatea, tensiunile mentale si somatice.

Medicina naturista nr. 1 (161); Foto: magicalmusings.com

 

Virusurile hepatitice patrund in organism fie pe calea tubului digestiv fie prin inoculare si in ambele cazuri ajung in sange. Prezenta acestor virusuri in sange explica semnele de infectie generala cu care incepe boala ca: febra, dureri articulare, dureri musculare etc. Dintre virusurile hepatitice, virusul B poate persista mult timp in sange, uneori chiar ani de zile.

Caracteristica principala a unui virus este aceea ca el nu poate trai si, mai ales, nu se poate multiplica independent ci are nevoie de anumite celule pe seama carora sa se poata dezvolta si multiplica. Virusurile hepatitice, desi pot trai in sange, au un tropism (atractie) deosebit pentru ficat, putandu-se multiplica numai in celulele ficatului. Bineinteles ca acest fapt va duce la o serie de modificari, leziuni ale celulelor hepatice, de la modificari mai usoare (degenerescenta reversibila) pana la necrozarea si moartea completa a celulelor ficatului (in cazurile grave de hepatite superacute). De asemenea, se produce si inflamatia tesutului conjunctiv din ficat.

Daca avem in vedere ca ficatul reprezinta un imens laborator al organismului care are foarte multe functii si in care au loc variate reactii chimice, de unde rezulta numeroase enzime si factori ce sunt indispensabili organismului, putem intelege dimensiunea tulburarilor din organism pe care le pot produce aceste virusuri ce actioneaza si distrug ficatul.

Astfel, se produc tulburari in metabolismul proteinelor, al lipidelor si glucidelor, precum si in metabolismul apei si sarurilor minerale. Deoarece ficatul are rol in sinteza factorilor de coagulare se pot produce tulburari in sintetizarea acestor factori si respectiv sangerari in cazurile severe de hepatita. Apoi are loc alterarea functiei detoxifiante a ficatului, ceea ce poate duce la acumularea de substante toxice deoarece tulburarile de metabolism din ficat duc la imposibilitatea neutralizarii acestor substante toxice.

Actiunea acestor virusuri la nivelul ficatului conduce la inflamatia si marirea ficatului. Bila care, in mod normal, se aduna si se varsa prin canalele biliare in intestin, in cazul acesta se varsa in sange — ceea ce da acea coloratie galbena icterica a tegumentelor, sclerelor si apoi a urinei iar lipsa bilei din intestin va duce la aspectul decolorat, albicios al scaunului la bolnavii de hepatita. Lezarea celulelor hepatice se poate pune in evidenta prin nivelul crescut in sange al unor enzime cum ar fi TGP (transaminaza glutamic piruvica).

Evolutia acestei boli grave este, insa, din fericire in mod obisnuit spre vindecare prin restabilirea treptata a structurii si functiilor ficatului.

Foto: commongroundclinic.org

 

Hepatita virala este cauzata de mai multe tipuri de virusuri, asa cum am mai aratat. In lumina cunostintelor actuale exista virusul hepatitei A, virusul hepatitei B si se pare 3 virusuri care produc hepatita non A non B. Aceste virusuri au o serie de caracteristici care le diferentiaza si care dau forme clinice de boala uneori diferite si cu caractere epidemiologice deosebite.

Astfel, virusul hepatitei A este, asa cum am mai aratat, o particula extrem de mica, de numai 27 nm care se gaseste in scaunul bolnavului, unde poate fi pus in evidenta, prin unele tehnici mai dificile de laborator.

Virusul hepatitei B este mai mare ca dimensiune, de 42 nm si are o forma sferica, constituita din 2 componente: una externa si alta interna. Partea externa reprezinta antigenul de suprafata al virusului (pe scurt antigenul HBs) sau antigenul Australia, dupa vechea denumire ocazionata de descoperirea acestui antigen de catre Blumberg. Punerea in evidenta a acestui antigen in sangele bolnavilor ne poate orienta spre diagnosticul de infectie cu virusul hepatitei B; pot exista si purtatori aparent sanatosi de antigen HBs. Virusul se gaseste in special in sangele bolnavilor si mult mai rar in saliva, urina, etc.

Al treilea tip de hepatita, hepatita non A non B este produsa, se pare, de 3 virusuri de aproximativ 22—27 nm. Se cunosc destul de putine despre aceste virusuri dar se pare ca cel putin unul este responsabil de aparitia hepatitelor post transfuzionale si care nu pot fi puse nici pe seama virusului de tip A si nici a celui care produce hepatita de tip B.

Ar mai fi de semnalat un al 4-lea tip de virus; anume virusul delta, este virus defectiv deoarece nu poate exista decat in prezenta antigenului HBs deci a virusului de tip B.

Foto: areason2write.wordpress.com

 

Medicamentele pot patrunde in organism fie prin punerea in contact a acestora cu pielea, mucoasele sau membrana alveolo-capilara a plamanului, fie prin introducerea lor sub piele, in muschi, in vasele sanguine (artere, vene) sau in diferitele cavitati naturale ale organismului (pleura, peritoneu, pericard, canalul rahidian) cu ajutorul binecunoscutelor injectii sau al altor mijloace. Dupa cum se vede, caile de patrundere a medicamentelor in organism sunt multiple, dar nu toate au aceeasi importanta.

Patrunderea medicamentelor in organism prin piele este posibila datorita structurii acestui organ, care permite trecerea substantelor medicamentoase prin epiderma, derma si mai departe in capilarele sanguine.

In practica, aceasta cale de administrare a medicamentelor este folosita de cele mai multe ori in bolile de piele, cand se urmareste actiunea locala a medicamentului. Sunt bine cunoscute diferitele preparate medicamentoase ce se folosesc in asemenea situatii, si anume: solutiile apoase sau uleioase, unguentele, cataplasmele, care se aplica sub forma de frictiuni, comprese sau badijonari. Un procedeu particular este si asa-numita iontoforeza („ionizarile“), in care trecerea medicamentului prin piele este favorizata de curentul electric.

Mucoasa tubului digestiv reprezinta o excelenta cale de patrundere a medicamentelor in organism datorita particularitatilor structurale ale acesteia. De altfel, ne este bine cunoscut faptul ca substantele nutritive sunt absorbite tocmai la nivelul tubului digestiv, si anume prin mucoasa intestinului subtire. Medicamentele pot patrunde insa in organism nu numai prin acest segment al aparatului digestiv, ci si prin mucoasa cavitatii bucale, mucoasa stomacului, mucoasa intestinului gros, inclusiv mucoasa rectala. Unele medicamente, printre care nitroglicerina — folosita de bolnavii cu angina pectorala — sunt administrate pe cale sublinguala (sub limba). Totusi, majoritatea medicamentelor care se administreaza pe cale bucala patrund in organism prin intermediul mucoasei intestinului subtire, specializata pentru functia de absorbtie atat a substantelor nutritive, cat si a altor substante, printre care medicamentele. Este interesant de remarcat faptul ca prin mucoasa intestinului subtire patrund atat medicamentele solubile in apa, cat si cele solubile in grasimi. Asa se explica de ce administrarea pe cale bucala a medicamentelor este cel mai des folosita, bineinteles in cazurile in care patrunderea rapida sau foarte rapida a medicamentelor in tesuturi nu este de o urgenta imperioasa (substantele administrate pe cale bucala se absorb lent, progresiv). Aceasta cale este insa inutilizabila la bolnavii inconstienti, care se afla in stare de coma sau in alte stari in care deglutitia este imposibila. Medicamentele care se absorb pe cale intestinala sunt sub forma de solutii, suspensii, tablete, drajeuri, capsule.

In sfarsit, un numar important de medicamente se administreaza pe cale rectala, sub forma de supozitoare sau clisme cu cantitati foarte mici de lichid.

Patrunderea medicamentelor prin mucoasa conjunctivala si rinofaringiana se utilizeaza mai ales in scopul obtinerii unei actiuni loorganism prin intermediul mucoasei intestinului subtire, specializata pentru functia de absorbtie atat a substantelor nutritive, cat si a altor substante, printre care medicamentele. Este interesant de remarcat faptul ca prin mucoasa intestinului subtire patrund atat medicamentele solubile in apa, cat si cele solubile in grasimi. Asa se explica de ce administrarea pe cale bucala a medicamentelor este cel mai des folosita, bineinteles in cazurile in care patrunderea rapida sau foarte rapida a medicamentelor in tesuturi nu este de o urgenta imperioasa (substantele administrate pe cale bucala se absorb lent, progresiv). Aceasta cale este insa inutilizabila la bolnavii inconstienti, care se afla in stare de coma sau in alte stari in care deglutitia este imposibila. Medicamentele care se absorb pe cale intestinala sunt sub forma de solutii, suspensii, tablete, drajeuri, capsule.

In sfarsit, un numar important de medicamente se administreaza pe cale rectala, sub forma de supozitoare sau clisme cu cantitati foarte mici de lichid.

Patrunderea medicamentelor prin mucoasa conjunctivala si rinofaringiana se utilizeaza mai ales in scopul obtinerii unei actiuni locale. Asa de exemplu, bolnavilor cu glaucom li se administreaza medicamentul numai in mucoasa conjunctivala. De asemenea, cu foarte rare exceptii, medicamentele administrate pe cale rinofaringiana in solutii apoase sau uleioase — si aplicate sub forma de instilatii, aerosoli, spalaturi etc. — au efect local.

Administrarea medicamentelor prin intermediul aparatului respirator (arborele bronsic si epiteliul alveolar) prezinta o importanta practica deosebita, mai ales cand este vorba de substante narcotice, gazoase sau volatile, folosite pe scara foarte larga in anestezii generale. De asemenea, sunt utilizate frecvent pe aceasta cale si alte medicamente, de exemplu cele care dilata bronhiile (novodrin, alupent, efedrina etc), unele enzime sau antibiotice sub forma de aerosoli.

Administrarea medicamentelor prin injectii se foloseste indeosebi atunci cand se urmareste un efect terapeutic rapid sau chiar instantaneu. Este calea cea mai moderna de administrare a medicamentelor, care ne da totdeauna certitudinea patrunderii in organism a intregii cantitati injectate. Medicamentele introduse in organism prin injectii trebuie sa fie lichide, in solutie sau suspensie, sa fie sterile si sa nu irite tesuturile.

Introducerea substantelor medicamentoase in organism prin tesuturile subcutanate are o utilizare mai restransa, fiind rezervata de obicei unor solutii sau suspensii de particule foarte fine (de exemplu protamin-zinc-insulina, folosita in tratamentul diabetului), cand se urmareste o patrundere mai lenta in sange.

Administrarea medicamentelor prin tesuturile musculare (sub forma de injectii intramusculare) se foloseste pentru un mare numar dintre acestea aflate in solutii sau in suspensii apoase si uleioase. Atat calea subcutanata, cat si cea musculara sunt folosite si pentru substante care trec lent in sange si de la care urmarim un efect prelungit, de zile sau chiar saptamani (de exemplu, antibioticul moldamin).

Patrunderea medicamentelor pe cale sanguina implica folosirea injectiilor intravenoase, care ofera posibilitatea obtinerii unor efecte rapide, adeseori imediate. Calea intravenoasa este folosita de cele mai multe ori in cazuri de urgenta si, bineinteles, atunci cand medicamentul nu poate fi administrat prin injectii sub piele sau in muschi, cum este cazul bromurii de calciu, clorurii de calciu etc. Acest procedeu nu poate fi folosit pentru medicamente aflate in suspensii sau emulsii apoase sau uleioase ori pentru medicamente care altereaza globulele rosii, proteinele plasmatice, peretii vaselor sanguine etc. In sfarsit, introducerea medicamentelor direct in artere sau in cavitatile seroase (pleura, peritoneu, articulatii) este practicata rar, numai in cazuri speciale.

Dupa ce au trecut de la locul de aplicare in sange si limfa, medicamentele sunt vehiculate de acestea in tot organismul, fie sub forma libera, adica dizolvate in plasma sanguina, fie legate de proteinele plasmatice (de exemplu, penicilina, sulfamidele, barbituricele, digitalicele, fenilbutazona etc). Trecerea medicamentului din sange in tesuturi presupune desfacerea de proteinele care il vehiculeaza iar patrunderea in spatiile dintre celule se face prin strabaterea peretilor capilarelor. Din lichidul intercelular medicamentele trec in celule traversand membrana celulara. Este interesant de stiut ca nu toate medicamentele reusesc sa treaca din sange in tesutul nervos sau din sangele mamei in sangele fatului. Pe de alta parte, unele medicamente difuzeaza uniform in toate tesuturile, in timp ce altele, in mod selectiv, numai in anumite tesuturi. Asa, de exemplu, iodul se acumuleaza selectiv in glanda tiroida, sarurile de mercur in rinichi, medicamentele narcotice in tesuturile bogate in grasimi, calciul si fosforul in oase etc. Odata ajunse in tesuturi, medicamentele isi exercita actiunea lor specifica sau nespecifica. In general, fixarea medicamentelor pe unele tesuturi este reversibila, intr-un timp mai mult sau mai putin indelungat.

Concomitent cu actiunea binefacatoare pe care o exercita in organism, majoritatea medicamentelor sufera diferite transformari. Numai un mic numar dintre ele se elimina ca atare pe diferite cai (renala, digestiva, cutanata). Eficienta unor medicamente este conditionata tocmai de aceste transformari structurale pe care le sufera acestea la nivelul celulelor. Ca urmare, apar diferiti derivati cu structuri mai mult sau mai putin asemanatoare. Important este insa faptul ca aceste modificari pot duce fie la activarea, fie la inactivarea partiala sau totala a medicamentelor. Modalitatile de transformare a medicamentelor sunt multiple, ele incluzand diferite reactii chimice si biochimice, printre care oxidarea, reducerea, hidroliza, hidroxilarea si asa-numitele conjugari, care constau in legarea medicamentelor sau a derivatilor lor cu diferite alte substante ce rezulta din procesele fiziologice celulare. Toate tesuturile organismului uman sunt capabile sa transforme medicamentele, dar rolul cel mai important revine ficatului, rinichiului si splinei. De aceea in insuficientele functionale ale ficatului sau rinichiului medicamentele trebuie prescrise si luate cu deosebita grija. Eliminarea medicamentelor din organism sau a produselor rezultate din transformarea lor se face mai ales pe cale renala, dar si digestiva, pulmonara si cutanata (prin piele). Astfel, s-a constatat ca medicamentele solubile apar in urina dupa numai un sfert de ora de la ingestie. Viteza de eliminare renala variaza de la un medicament la altul, de la cateva minute, pana la cateva ore, saptamani sau luni. Medicamentele care nu au suferit transformari in organism (de exemplu, penicilina) se elimina ca atare prin urina. Eliminarea medicamentelor pe cale digestiva comporta doua aspecte. Este vorba, in primul rand, de acele medicamente sau substante de contrast care, introduse in tubul digestiv, nu trec in sange si se elimina ca atare complet prin scaun. Asa se intampla cu carbunele medicinal, uleiul de parafina, sulfatul de bariu, sulfatul de magneziu. In al doilea rand, este vorba de medicamente care, dupa ce ajung in sange si tesuturi, se elimina in tubul digestiv prin intermediul secretiilor digestive, si mai departe prin scaun. Asa sunt chinina, atropina, bismutul, tetraciclina. Unele medicamente, indeosebi cele gazoase si volatile, se elimina prin plamani sau prin secretiile arborelui bronsic. In sfarsit, pielea reprezinta si ea un organ de eliminare pentru unele medicamente, cum ar fi cele pe baza de arsen, iodurile, bromurile etc. Secretia sudorala detine locul cel mai important in procesul de eliminare a medicamentelor prin piele.

Medicamentele pot avea un efect local, adica la nivelul la care au fost aplicate, sau un efect general, specific sau nespecific. De fapt, problema locului si a mecanismelor de actiune a medicamentelor reprezinta aspectele cele mai dificil de lamurit atat in medicina experimentala, cat si in cea clinica. In experientele pe animale, actiunea medicamentului poate sa se evidentieze fie la nivelul diferitelor aparate si sisteme, fie la nivel celular si chiar molecular. Unele medicamente actioneaza predominant asupra sistemului nervos, de exemplu narcoticele, sedativele, cafeina din cafea etc. In aceasta privinta, cercetarile moderne au ca scop evidentierea reactiilor biochimice produse de medicamente asupra celulelor si moleculelor. S-a constatat astfel ca mecanismele de actiune pot fi predominant fizice, fizico-chimice, chimice, biochimice sau combinate. Asa, de exemplu, carbunele medicinal actioneaza printr-un mecanism fizic de absorbtie, unele purgative saline (sulfatul de magneziu, sulfatul de sodiu), prin osmoza. Substantele medicamentoase alcaline, ca de exemplu carbonatul de calciu sau bicarbonatul de sodiu, actioneaza printr-un mecanism chimic, combinandu-se cu acidul clorhidric pe care-l neutralizeaza. Dar mecanismele cele mai complexe si insuficient cunoscute sunt cele biochimice. Acestea constau in actiunea medicamentelor sau a produsilor de transformare ai acestora asupra metabolismului celular. Astfel, unele medicamente activeaza sau inhiba enzimele celulare modificand sinteza, stocarea, eliberarea sau metabolizarea unor substante care participa la reactiile biochimice vitale din celula. Alte medicamente, ca antitiroidienele de sinteza, franeaza procesul de formare a hormonilor. Actiunea medicamentoasa este insa rezultanta participarii unor factori multipli, complecsi, dintre care cei mai importanti sunt structura chimica a medicamentului, doza intrebuintata, calea de administrare, viteza de absorbtie si de eliminare, durata tratamentului, asocierea medicamentelor, particularitatile reactionale ale organismului etc. Dintre factorii enumerati, structura chimica a unui medicament este hotaratoare pentru proprietatile tamaduitoare ale acestuia.

Foto: nigms.nih.gov

 

Se considera pubertate precoce situatia in care caracterele sexuale apar la fete inaintea varstei de 8 ani, la baieti inaintea varstei de 10 ani.

Pubertatea precoce poate sa fie completa sau adevarata, cand apar succesiv toate semnele de evolutie pubertara, si disociata, cand apar numai o parte din semnele evolutiei pubertare.

Pubertatea precoce adevarata este forma cea mai des intalnita; ea poate sa apara la orice varsta (de la 1 la 8 ani), este mai frecventa la fete, prezinta fenomenul de „ovulatie“ deci este fecundanta; fetitele pot sa ramana gravide la aceasta varsta. Sunt citate cazuri de sarcini si nasteri la fetite intre 5 si 8 ani.

Dezvoltarea fizica (talia si greutatea) a acestor copii este la inceput peste media copiilor de aceeasi varsta, dar ulterior cresterea in inaltime, oprindu-se mai devreme, copiii raman la o statura mica. Ordinea de aparitie a fenomenelor pubertare este aceeasi ca si in pubertatea normala.

La baieti initial apare cresterea testiculelor, urmata de cresterea penisului, ulterior apare pilozitatea pubiana, axiala si faciala specifica. La fete initial se dezvolta glandele mamare si organele genitale externe, ulterior apare pilozitatea pubiana si axilara si ciclul menstrual.

Ritmul de aparitie poate fi accelerat, maturizarea sexuala sa se realizeze in 2—3 ani (normal in 4—5 ani). Dezvoltarea psihica si mentala este cea corespunzatoare varstei dar pulsiunile sexuale apar mai devreme. Este important acest fapt pentru ca acesti copii trebuie supravegheati in mod deosebit, in sensul preocuparilor lor sexuale. Decalajul mare intre posibilitatile lor de discernamant si pulsiunile sexuale pot sa-i faca victimele unor avansuri sexuale din partea unor persoane adulte ori ei insisi, preocupati de implinirea sexuala, sa incerce a practica diverse forme de perversiuni sexuale.

Aparitia primului ciclu menstrual intre varsta de 8 si 10 ani se considera pubertate precipitata. Atitudinea este expectativa si desigur de sustinere psihica afectiva. Fetitele in aceste situatii sunt impresionate de transformarile formelor lor corporale (dezvoltarea sanilor, a pilozitatii pubiene si axilare etc.) si mai ales de deosebirile care apar intre ele si colegele de aceeasi varsta.

Pubertatea precoce disociata se refera fie la dezvoltarea precoce a glandelor mamare la fete, fie la dezvoltarea precoce a pilozitatii pubiene la fete si baieti.

Dezvoltarea precoce a glandelor mamare la fete poate sa inceapa in jurul varstei de 1—2 ani dar poate sa fie si continuarea hiperplaziei neonatale (criza genitala a nou-nascutului). Mameloanele sunt nedezvoltate, areolele nepigmentate, glanda mamara apare ca o ridicatura submamelonara, de marime variabila. Dezvoltarea glandei mamare nu este insotita de alte semne de dezvoltare a organelor genitale sau de alte caractere sexuale secundare. Atitudinea este de expectativa, pana la varsta normala de aparitie a pubertatii cand dezvoltarea glandelor mamare se va definitiva.

Aparitia precoce a pilozitatii pubertare la fete poate sa apara de la 2—3 ani, la baieti de la 8 ani. Pilozitatea pubiana apare sub forma de fire de par razlete implantate pe regiunea pubiana. Nu este insotita de nici un alt semn de maturatie sexuala. Pubertatea adevarata poate sa apara la varsta normala, fara alte dificultati.

Foto: a1.ro

 

In raport cu varsta cronologica, pubertatea incepe si se desavarseste mai devreme la fete decat la baieti. Avansul fetelor fata de baieti este de aproximativ 2 ani. Primele fenomene care anunta inceputul pubertatii la fete apar in jurul varstei de 10—11 ani (la baieti 12—13 ani) iar maturarea generala sexuala se realizeaza in jurul varstei de 16 ani (la baieti 17—18 ani).

Ca si la baieti, sexualizarea puberala la fete se suprapune si este conditionata de un anumit grad de dezvoltare generala a organismului.

Criteriile de apreciere a desfasurarii fenomenului de sexualizare puberala iau in consideratie toate elementele care evidentiaza stadiul dezvoltarii generale a organismului, cum sunt: cresterea in inaltime si greutate, modularea formelor corporale dupa „modelul“ feminin, varsta osoasa.

La criteriile de apreciere a evolutiei generale a pubertatii, se adauga criterii specifice evolutiei sexualizarii puberale la fete, dependente de cresterea, dezvoltarea si diferentierea aparatului genital feminin, dar mai ales de intrarea in stadiul de functionalitate a intregului esafodaj de care depinde sexualizarea puberala. Acestea sunt: aparitia ciclului menstrual si a caracterelor sexuale secundare (cresterea sanilor, aparitia pilozitatii pe zone si de aspect specific sexului feminin, modelarea formelor corporale de asemenea dupa „modelul“ feminin).

In aprecierea stadiilor sexualizarii pubertare vom relua fiecare aspect in parte.

Organele genitale externe

Aparatul genital la femeie este format din organe genitale externe si organe genitale interne, cu glandele anexe.

Organele genitale externe sunt: muntele Venus, labiile (buzele) mari si mici, clitorisul.

Toate impreuna alcatuiesc vulva.

Muntele Venus este o ridicatura triunghiulara, asezata inaintea simfizei pubiene si deasupra labiilor mari. La pubertate, muntele Venus se acopera de par.

Labiile mari sunt doua cute tegumentare asezate in directie antero-posterioara, marginind lateral depicatura vulvara; in sus se continua cu muntele Venus, formand comisura anterioara, in jos se unesc la mica distanta de anus, formand comisura posterioara. Fetele exterioare sunt acoperite de par, fetele interne sunt formate din piele subtire, cu numeroase glande sebacee si sudoripare.

Labiile mici sunt de asemenea doua cute tegumentare asezate paralel si inlauntrul labiilor mari; intre ele se delimiteaza spatiul vaginal.

— Vestibulul vaginal si himenul. La virgine vestibulul vaginal este delimitat catre exterior de o membrana fibroasa, perforata (lasa sa se scurga sangele menstrual), care la primul contact sexual se rupe. Aceasta membrana este himenul si este singurul semn al virginitatii. Catre interior, vestibulul vaginal se continua cu canalul vaginal.

Clitorisul este un organ impar anatomic analog cu penisul la barbat, situat median, imediat sub comisura anterioara a labiilor mici, deasupra orificiului ureteral. Ca structura, clitorisul este format din corpii cavernosi inveliti intr-o membrana fibro-elastica, are functie erectila si este unul din organele cu importanta deosebita in realizarea senzatiilor de voluptate la femeie.

Orificiul ureteral — fara a face parte din organele genitale — este orificiul de eliminare a urinei; el se deschide tot la nivelul vulvei, deasupra orificiului vaginal. Importanta practica a acestei vecinatati o constituie faptul ca infectii ale organelor genitale, vulvare sau vaginale pot sa contamineze si caile de eliminare a urinei, sa duca la „infectie urinara“.

Glande cu rol de secretie externa si rol de organe erotogene, situate la nivelul vulvei, sunt: glandele Bartholin, corpusculii voluptatii, situate pe suprafata labiilor mici si bulbii vestibulului, situati pe partile laterale si inferioare ale vaginului.

Organele genitale interne

Organele genitale interne sunt: uterul, ovarele, trompele si vaginul.

Ele sunt situate in micul bazin, fiind protejate posterior si lateral de inelul osos al acestuia, inferior de planseul perineal, format din muschi, fascii, vase si nervi. Planseul perineal este o formatiune supla, facand posibila dilatarea orificiului vaginal la trecerea capului copilului in timpul nasterii.

Uterul este un organ impar, situat median in partea cea mai de jos a micului bazin, are forma de para turtita, asezata cu partea lata in sus. Aceasta formeaza ceea ce se numeste corpul uterin. Partea ingusta privind in jos formeaza colul uterin, iar prin canalul colului uterin se face comunicarea cu vaginul. Colul uterin proemina la nivelul planseului vaginal.

Uterul este un organ muscular captusit in interior de o mucoasa bine vascularizata. Este organul la nivelul caruia, sub influenta hormonilor sexoizi, se produc modificari ciclice, lunare, ceea ce constituie „ciclul menstrual“, expresie caracteristica a activitatii sexuale la femeie.

In situatia de „sarcina“, uterul este organul in care se dezvolta si creste produsul de conceptie — fatul — in cele 9 luni de gestatie, pana la nastere.

In aceasta perioada, modificarile care au loc sunt deosebite; nu ne vom opri asupra lor dar subliniem importanta uterului ca organ „receptor“ al tuturor modificarilor starii functionale sexuale (ciclul menstrual, sarcina).

Ovarele sau gonadele feminine sunt glande pereche situate pe partile laterale ale uterului si deasupra trompelor. Ele sunt fixate de organele vecine prin ligamente. Cu mici diferente de marime si greutate, in raport cu perioada functionala (preovulatie, ovulatie, sarcina), ovarele au greutatea de circa 4—8 g, forma ovala si consistenta elastica. Ovarele indeplinesc in organism doua functii: functia de ovulatie si functia de glande endocrine, prin secretia de hormoni sexoizi.

In interiorul ovarelor se gasesc, de la formarea lor (din perioada vietii intrauterine), „celulele germinative“. Ele se afla in numar foarte mare, aproximativ patru sute de mii, din care ajung sa se matureze unul in fiecare luna, pe toata perioada vietii sexuale a femeii (de la 15 la 45—50 de ani), in medie patru sute.

Rolul ovarelor in aceste perioade este de „maturare“ si „expulzare“ a ovulului matur in trompe. Aceasta este functia de ovulatie. Functia endocrina se realizeaza sub influenta factorilor neuroendocrini, dintre care hormonii stimulanti hipofizari sunt cei mai importanti. Ovarele secreta in mod ciclic hormoni sexualizanti, dintre care foliculina si progesteronul sunt cei mai importanti. Rolul lor in sexualizare la pubertate si mentinerea elementului de sexualizare este deosebit.

Trompele sunt doua conducte ce fac legatura intre ovare si uter. Capatul dinspre ovar este usor largit si franjurat, capatul dinspre uter se uneste cu acesta in partea superioara si laterala a acestuia.

Ovulul matur expulzat de ovar este aspirat, prin mecanisme biochimice, la capatul ovarian al trompei.

Fecundatia ovulului de catre spermatozoid se face in trompa. Drumul pana la acest punct il face spermatozoidul, care are o mai mare mobilitate. Dupa fecundatie, „oul“ rezultat coboara in uter, unde se fixeaza pe mucoasa uterina. Daca fecundatia nu a avut loc, ovulul cade in uter, de unde va fi eliminat odata cu sangele menstrual.

Vaginul este un conduct musculo-membranos cu o lungime de aproximativ 7—8 cm, situat intre uter si vulva. Extremitatea superioara a vaginului comunica cu uterul prin orificiul colului uterin; extremitatea inferioara se deschide in vulva la nivelul vestibulului vaginal. Vaginul este calea de eliminare a fluxului menstrual, calea de intrare a lichidului spermatic, iar in timpul nasterii, canalul de expulzie a copilului.

Vaginul are rol important in actul de copulatie, realizand, prin contractiile ritmice pe care le activeaza tensiunea erotica a femeii, fenomenul de orgasm (descarcarea nervoasa brusca, ce confera satisfactia finala a actului sexual).

Organele genitale la pubertate

Organele genitale externe. Se modifica orientarea vulvei, care in timpul copilariei este orientata vertical, iar la pubertate coboara in jos si inapoi, ajungand sa se instaleze intre coapse, in pozitie orizontala.

Organele genitale interne nu sunt vizibile la observatia directa, dar la nivelul lor se petrec cele mai importante transformari. Transformarile care au loc la nivelul uterului si ovarelor sunt morfologice, de dezvoltare si diferentiere tisulara, dar mai ales legate de intrarea lor in stadiul functional. Rezultat al intrarii organelor genitale in stadiul functional este instalarea „ciclului menstrual“, eveniment deosebit de important in desfasurarea manifestarilor puberale.

Momentele evolutiei sexualizarii puberale normale la fete

Pentru aprecierea stadiilor de evolutie a sexualizarii puberale la fete sunt luate in consideratie urmatoarele elemente:
1. Dezvoltarea sanilor.
2. Dezvoltarea pilozitatii pubiene si axilare.
3. Transformarile la nivelul aparatului genital.
4. Aparitia ciclului menstrual.
5. Modificarea formelor corporale dupa fenotipul specific feminin.
6. Varsta osoasa.

1. Dezvoltarea sanilor este primul semn al sexualizarii la fete, martor al intrarii in activitate a hormonilor sexualizanti ovarieni. Inceputul dezvoltarii sanilor apare in jurul varstei de 11 ani, se continua progresiv inca 3—4 ani de la debut, in jurul varstei de 14—15 ani sanii fiind complet dezvoltati. In evolutia dezvoltarii sanilor sunt descrise 5 stadii (dupa J. M. Tanner).

Stadiul I — glanda mamara nedezvoltata, areola usor reliefata sunt caracteristice stadiului prepuberal, varsta 9—10 ani.
Stadiul II — glanda mamara incepe sa creasca, se reliefeaza ca o mica ridicatura sub mamelon, varsta 10—11 ani.
Stadiul III — glanda mamara continua sa creasca, sanul capata contur, varsta 12—13 ani.
Stadiul IV — sanul este bine reliefat, areola bine conturata, mamelonul proeminent. Mamelonul si areola se pigmenteaza — varsta 14—15 ani.
Stadiul V — sanul complet dezvoltat, mamelonul proeminent, varsta 15—16 ani.

Dezvoltarea sanilor poate fi usor asimetrica, fara a avea nici o semnificatie patologica.

2. Dezvoltarea pilozitatii la sexul feminin se limiteaza la pilozitatea pubiana si axilara. Pilozitatea pubiana apare prima, in jurul varstei de 11 ani, sub forma de fire razlete, pe pubis si labiile mari. In stadiile urmatoare, varsta 12—13 ani, perii pubieni devin incretiti, cu firul mai gros, inchisi la culoare si ocupa intreaga suprafata pubiana, luand forma unui triunghi cu varful in jos si baza putin deasupra simfizei pubiene. In jurul varstei de 14—16 ani, pilozitatea pubiana capata aspectul caracteristic varstei adulte.

Pilozitatea axilara apare aproximativ la un an si jumatate de la ivirea pilozitatii pubiene, in 2—3 ani atingand abundenta caracteristica varstei adulte.

3. La nivelul aparatului genital sunt vizibile numai transformarile organelor genitale externe.

Se modifica orientarea vulvei, care din pozitia verticala devine orizontala si se situeaza intre coapse, se dezvolta labiile mari si labiile mici, labiile mari se pigmenteaza. Clitorisul creste si devine erectil, iar glandele Bartholin incep sa secrete. Concomitent se dezvolta si organele genitale interne, ovarele, uterul si vaginul. Dezvoltarea si diferentierea lor se evidentiaza mai ales prin intrarea in stadiul functional.

4. Aparitia ciclului menstrual. Primul ciclu menstrual apare intre 11 si 14 ani, varsta medie fiind de 13 ani. Primele menstre sunt anovulare (nu se produce ovulatia) si adesea aritmice, de obicei cu cicluri mai lungi. Rar, dar posibil, primele menstre pot sa fie foarte abundente, adevarate hemoragii. In aceste cazuri se apeleaza urgent la un consult medical de specialitate (medic ginecolog sau endocrinolog).

5. Modelarea formelor corporale incepe odata cu debutul pubertatii, cu accelerarea ritmului de crestere in inaltime, urmata de cresterea in greutate. Oasele scheletului sunt mai subtiri, cu tuberozitati putin reliefate, musculatura relativ slab dezvoltata, stratul adipos bine reprezentat si cu topografie specifica sexului: pe coapse, pe pubis, pe abdomen si fese. Bazinul este larg, egal sau depaseste usor umerii, mersul este usor leganat, pielea subtire si catifelata, acneea puberala are o frecventa mai mica decat la baieti. Pilozitatea corporala este rara, cu fire subtiri, pilozitatea capului abundenta, cu fire subtiri si lungi.

In jurul varstei de 13—14 ani, odata cu dezvoltarea sanilor, corpul adolescentelor capata aspectul caracteristic fenotipului feminin.

In jurul varstei de 16 ani cartilajele de crestere se inchid si odata cu aceasta se opreste cresterea in inaltime.

6. Varsta osoasa se apreciaza radiografic dupa aparitia anumitor puncte de osificare. Este un examen strict medical si de specialitate. In mod normal aparitia „anumitor" puncte de osificare se suprapune in timp cu aparitia „anumitor“ evenimente puberale cum sunt accelerarea ritmului de crestere staturala (saltul tural), aparitia primului ciclu menstrual etc. Este important a se aprecia varsta osoasa mai ales in cazul tulburarilor de crestere in inaltime (adolescenti prea scunzi sau prea inalti).

Dezvoltarea fizica este completa. Aparitia celui de al treilea molar (maseaua de minte) la fete cat si la baieti incheie ciclul de crestere si dezvoltare; se continua adaptarile functionale. Prin efortul pe care organismul l-a facut pentru cresterea si diferentierea corporala a lasat neimplinite unele sisteme functionale si de adaptare, cum sunt sistemul circulator, aparatul respirator, sistemul neurovegetativ si metabolismul. Este inca o perioada „fiziologica sensibila“ fapt de care trebuie sa tina seama atat adolescentii (sa nu se expuna usor situatii de efort prea mari) cat si parintii si educatorii, in solicitarile pe care le cer acestora. Pot sa apara in aceasta perioada tulburari de circulatie, variatii ale tensiunii arteriale, hipo sau hipertensiune functionala, tulburari in metabolismul calciului — spasmofilie etc.

Foto: cbsnews.com

 

Hepatita virala este o boala infectioasa, ea cuprinde toate perioadele obisnuite intalnite intr-o boala infectioasa si anume: o prima perioada, numita perioada de incubatie care trece de obicei neobservata, apoi perioada preicterica, o perioada de stare a bolii si o perioada de convalescenta, respectiv de refacere a ficatului si a intregului organism. De multe ori, unele dintre aceste perioade trec neobservate, astfel ca este foarte important sa cunoastem manifestarile din toate aceste perioade pentru a putea urmari cat mai bine boala si pentru a preveni complicatiile.

Iata, deci, care sunt aceste perioade:

a) Incubatia — este perioada scursa din momentul in care s-a produs infectia (si care uneori este dificil de precizat) si pana cand apar primele semne de boala. Aceasta perioada poate diferi in functie de tipul de virus cu care a fost infectat organismul. Astfel, in hepatita cu virus A, aceasta perioada dureaza intre 4 si 6 saptamani, iar in hepatita cu virus B in medie 2—3 luni, uneori chiar 5—6 luni. Perioada de incubatie in hepatita non A non B se situeaza la o valoare asemanatoare cu hepatita de tip B.

Aceasta perioada se caracterizeaza prin lipsa oricarui semn de boala.

b) Perioada preicterica — in aceasta perioada, a.par primele semne caracteristice ale bolii foarte important a fi cunoscute atat pentru bolnav, cat si pentru cei din jur. Este important de stiut ca, in aceasta perioada, boala este contagioasa — contagiozitatea incepand din a doua parte a perioadei de incubatie. Semnele din aceasta perioada nu sunt intotdeauna aceleasi, putand deseori duce la confuzii cu alte boli.

O serie de tulburari, insa, trebuie sa ne faca sa ne gandim la o hepatita. Printre acestea amintim:

Tulburari digestive, cum ar fi:
— lipsa poftei de mancare
— gust rau in gura
— greata si de cele mai multe ori varsaturi
— dureri abdominale, in special la nivelul stomacului si ficatului
— balonarea abdomenului
— constipatie sau diaree
— dezgust si repulsie la vederea alimentelor, mai ales carne
— dezgust pentru fumat, la fumatori.

Semne de boala infectioasa, ca:
— febra pana la 38°C
— dureri de cap
— dureri musculare
— insomnie sau uneori somnolenta
— stare de oboseala
— apatie, deprimare psihica.

De multe ori (la circa 30% din cazuri) predomina durerile articulare si care pot fi, deseori, confundate mai ales de catre reumatici cu boala lor veche.

Adesea simptomele seamana cu o gripa sau o „raceala“.

Uneori pot aparea eruptii pe piele si exista riscul confuziei cu o eruptie urticariana. In toate aceste cazuri daca se recurge la examenul medical, acesta va pune in evidenta o marire dureroasa a ficatului iar la examenul de laborator al urinei si probele hepatice - efectuate in laborator se va pune in evidenta infectia hepatitica.

La sfarsitul acestei perioade care dureaza aproximativ 7 zile, urina incepe sa se inchida la culoare, astfel schimbarea culorii urinei din galben-deschis in portocaliu inchis si maro este un simptom sigur si destul de timpuriu al hepatitei, inainte de a aparea icterul. Este foarte important sa se cunoasca acest lucru pentru ca singur bolnavul sa banuiasca boala si sa se prezinte cat mai repede la medic.

c) Perioada icterica — sau perioada de stare a bolii incepe odata cu aparitia culorii galbene, icterice a tegumentelor si a sclerelor. In aceasta perioada, scaunele bolnavilor se decoloreaza treptat devenind albicioase ca lutul (din cauza absentei bilei care nu se mai varsa in intestin) iar urina se inchide si mai mult la culoare, devenind brun inchis „ca berea neagra“. Starea de oboseala persista dar febra si tulburarile digestive, amintite in perioada preicteriana, diminueaza treptat, starea generala a bolnavului ameliorandu-se mult. Dar aceasta ameliorare nu inseamna ca boala a trecut. Dimpotriva, acum este foarte important repausul deoarece boala este in perioada de varf si nerespectarea indicatiilor date de medic poate duce la nevindecarea completa a bolii si cronicizarea ei. Aceasta perioada dureaza aproximativ 10—14 zile, dupa care simptomele diminueaza si mai mult incepand perioada de evolutie spre vindecare. Icterul diminueaza tot mai mult, urina se decoloreaza, pielea si ochii revin la culoare normala, pofta de mancare creste tot mai mult, oboseala scade, bolnavul devine tot mai linistit. Este deosebit de important, acum, ca bolnavul sa nu se lase inselat si sa reinceapa o activitate cu eforturi fizice. De fapt, incercarile de efort in aceasta perioada vor da repede senzatie de oboseala, in majoritatea cazurilor, deoarece ficatul nu si-a revenit complet, nu s-a vindecat in totalitate.

d) Perioada de convalescenta. Aceasta perioada este una din cele mai importante in evolutia hepatitei virale deoarece este si cea mai inselatoare. Ea dureaza aproximativ 3 luni si, de cele mai multe ori, bolnavul avand stare generala foarte buna este tentat la diverse abuzuri care ar putea agrava boala. Astfel, unii bolnavi mai activi sunt tentati sa-si reinceapa imediat activitatea si efortul fizic, altii, sa consume alcool etc, ceea ce poate duce fie la recaderea bolii, fie la evolutia spre o hepatita cronica sau chiar ciroza.

Conduita corecta pe care o recomandam in aceasta perioada este urmatoarea:
— in primele 30 de zile dupa iesirea din spital respectarea unui regim alimentar asemanator cu cel indicat in spital si repaus fizic. Urmeaza primul control medical si de laborator;
— in cazul unor rezultate ale controlului foarte bune se va continua repausul dar nu strict la pat ci cu plimbari si o activitate care sa nu supuna la eforturi mari si un regim din care sa se excluda in totalitate alcoolul si diversele condimente. Dupa inca o luna urmeaza un nou control medical si de laborator;
— in cazul unor rezultate bune si de data aceasta medicul va putea aprecia reluarea serviciului, eventual cu program redus care va fi crescut treptat pana la orarul normal. Urmeaza la 3 luni un nou control medical si de laborator;
— in cazul rezultatelor bune si la acest interval, pana la urmatorul control dupa 6 luni, bolnavul isi va relua activitatea, evitand doar eforturile fizice foarte mari, urmand un regim alimentar complet hiperproteic si hiperglucidic, din care, insa, se vor exclude bineinteles alcoolul si condimentele;
— ultimul control clinic si de laborator va avea loc la 1 an de la imbolnavire, fiind precedat de cel de la 9 luni. Daca si acestea vor avea rezultate bune, bolnavul va fi declarat complet vindecat.

Foto: aptoparagorditos.blogspot.com

 

Hepatita virala acuta este o boala infectioasa si transmisibila, produsa de virusuri extrem de mici care patrund in organismul uman pe cale digestiva sau parenterala, provocand o imbolnavire generala a organismului, cu precadere a ficatului.

Deoarece sunt mai multe virusuri care produc hepatita, exista si mai multe tipuri de hepatite virale. Astfel virusul hepatitei de tip A este o particula extrem de mica, de numai 27 nm (nanometri) — adica 27 milionimi dintr-un milimetru. Acest virus se gaseste in scaunul bolnavului de hepatita si se transmite, in principal, pe cale digestiva. In mod exceptional, se poate intalni si in sangele bolnavilor. Virusul hepatitei de tip B difera de precedentul, fiind mult mai mare ca dimensiuni si anume 42 nm (nanometri). Se gaseste in special in sangele bolnavilor si, mult mai rar, in saliva, urina etc.

Al treilea tip de hepatita este hepatita non A non B, cunoscuta pana nu de mult si sub numele de hepatita post-transfuzionala. Acest tip de virus se gaseste in sangele bolnavului si se transmite prin sangele transfuzat.

S-au descoperit 3 virusuri non A non B nu toate cu transmitere prin sange, unele putandu-se transmite digestiv, respectiv hidric.

Foto: hepatit.com

 

Date generale

Echinococoza uniloculara, hidatidoza sau chistul hidatic este o boala parazitara care, ca si echinococoza sau hidatidoza alveolara, este determinata de forma larvara a cestodului care intra in etiologia lor. Sub aspectul unei tumori veziculoase, localizata in ficat, plaman sau alte organe, parazitul, sub aceasta forma larvara, este cauza unor manifestari clinice variate si uneori destul de severe.

De cine este determinata?

Agentul etiologic. Parazitul adult Taenia echinococcus (san. Echinococcus granulosus), care se intalneste in intestinul cainelui (sau al altor animale carnivore care ii servesc de gazda definitiva), este un cestod care nu trece in lungime de 5 mm. Ca si celelalte tenii este si acesta constituit din cap (scolex), gat si corp (strobila). Corpul parazitului are numai trei segmente (proglote). Primul este proglotul tanar, al doilea este proglotul matur, iar al treilea, care ocupa aproape jumatate din lungimea parazitului (2—3 mm), contine un uter, incarcat cu un numar mare de oua embrionate (de la cateva sute pana la 1000-2000). Aceste oua, care masoara 35 microni lungime pe aproximativ 25 microni largime, eliminate odata cu dejectiile de catre caine sau alte gazde definitive, ajung pe cale digestiva in intestinul omului. Din intestin, embrionii eliberati patrund in torentul circulator sanguin, cale pe care acestia se vor indrepta spre ficat, plamani sau oricare alt organ. In parenchimul organului in care s-a fixat parazitul se formeaza o formatiune rotunda, care se vacuolizeaza si care crescand treptat poate ajunge in timp pana la marimea unui cap de copil. Aceasta tumora lichidiana, fixata intr-un organ sau altul, de un diametru mai mic sau mai mare si de o evolutie mai lenta sau mai rapida, este cauza bolii pe care parazitul, sub forma Iui larvara, o determina in organismul omului, ce-i serveste astfel de gazda intermediara.

Din punct de vedere structural aceasta formatiune, cunoscuta si sub numele de chist sau de hidatida, este alcatuita din cuticula la exterior si din membrana germinala sau proligera in interior. Membrana germinala, care este elementul viu al hidatidei, da nastere prin inmugurire la veziculele sau capsulele proligere. In interiorul veziculelor tot prin inmugurire se formeaza protoscolecsii. Veziculele proligere desprinse, impreuna cu scolecsii sedimentati si cu carligele rezultate din distrugerea protoscolecsilor alcatuiesc „nisipul hidatic“. S-a apreciat ca intr-un chist se pot gasi pana la 5 cm3 de nisip hidatic, iar intr-un cm3 de nisip se pot aduna pana la 400000 de scolecsi. Rezulta din aceasta ca in cei 5 sau 6 cm3 de nisip hidatic, numarul protoscolecsilor poate trece de 2000000. Acest lucru este cu atat mai important, cu cat fiecare protoscolex reprezinta de fapt un cap de parazit. Interiorul chistului este ocupat de un lichid limpede, clar ca „apa de stanca“, lichidul hidatic care in imprejurari particulare poate provoca un soc anafilactic.

In sfarsit, trebuie sa mai adaugam si faptul ca, printr-un mecanism sau altul, dintr-un chist initial constituit se pot forma si alte chisturi, ceea ce contribuie la sporirea patogenitatii acestei parazitoze. Potentialul patogen al acesteia creste insa si mai mult prin infectia chistului, ruptura lui sau prin aparitia hidatidozei secundare, aceasta complicatie de temut care rezulta din insamantarea veziculelor fiice sau din insamantarea scolecsilor eliberati din chisturile fertile.

Fixat intr-un organ sau altul, chistul exercita o actiune mecanica de compresiune care nu este lipsita de semnificatie. Nu mai putin importanta este actiunea generala toxico-alergica pe care parazitul o exercita asupra intregului organism. Acest lucru justifica denumirea de boala hidatida, ca boala generala sub care mai este cunoscuta aceasta parazitoza.

Manifestarile clinice

Tabloul clinic al acestei boli este foarte variat si uneori destul de complex. Dupa cum este si firesc, acest tablou simptomatic este in functie in primul rand de organul in care este localizat chistul. Ori, dupa cum am mai amintit, daca in aproape 90% din cazuri acesta se fixeaza in ficat sau plaman, exista un procent de 10% din cazuri in care chistul hidatic poate evolua in oricare alt organ. Simptomatologia bolii este, de asemenea, in functie de forma, marimea, numarul chisturilor, ca si de faptul daca chisturile prezente in organism sunt sterile sau fertile, univeziculare sau multiveziculare.

In sfarsit, manifestarile clinice ale bolii capata un caracter si mai bogat din cauza complicatiilor care pot surveni in evolutia chisturilor (infectie, fisurare, ruptura etc.) si din cauza frecventei reinterventiilor la care trebuie sa se apeleze.

Dar pe langa o simptomatologie dictata de organul parazitat, sau determinata de celelalte particularitati amintite, hidatidoza se prezinta si cu o serie de manifestari clinice cu caracter general. Asa, de exemplu, debutul bolii poate sa fie marcat, indiferent de localizarea chistului, de astenie, inapetenta, manifestari cutanate, scaderea capacitatii de munca, o stare subfebrila si pierdere progresiva in greutate, in perioada de stare a bolii, la o proportie de peste 30% din bolnavi pot sa fie prezente fenomene generale de tip toxico-alergic, care uneori scapa neobservate. Complicatiile care apar, indiferent de chistul pe care il insotesc, evolueaza de regula cu febra, insotita sau nu de frison, leucocitoza si o viteza de sedimentare crescuta.

Simptomatologia de organ va detine totusi mai in toate cazurile un loc mai important si intr-un fel mai caracteristic. Astfel, in localizarea cea mai frecventa din ficat va domina o simptomatologie digestiva. Atat timp cat chistul este inca mic, simptomele sunt mai neinsemnate si sunt reprezentate de dureri vagi in hipocondrul drept, senzatii de greata, balonari, dezgust pentru grasimi. Crescand, chistul de localizare hepatica va putea duce la accentuarea durerilor din hipocondrul drept si la o marire de volum a ficatului. Uneori, in localizarile anterioare ale chistului se poate chiar palpa formatiunea tumorala pe care o formeaza acesta. Alte tulburari digestive si generale poate determina hidatidoza hepatica in caz de complicatii. Chistul hidatic se localizeaza destul de frecvent si in plaman. In asemenea cazuri boala va evolua cu dureri toracice, dispnee, tuse iritativa si intr-o proportie importanta din cazuri si cu hemoptizii. In caz de ruptura, fisurare sau supuratie, simptomatologia pulmonara poate deveni mai zgomotoasa.

Alte tulburari mai mult sau mai putin caracteristice se vor inregistra si in celelalte localizari. In localizarea cerebrala, de exemplu, la copil vor predomina semnele de hipertensiune intracraniana si semnele oftalmologice, in timp ce la adult sunt mai evidente semnele de localizare focala. In hidatidoza cerebrala in general un loc important il ocupa si tulburarile psihice (apatie, agitatie etc). In unele cazuri au fost inregistrate si crize epileptice. Tulburarile intalnite in celelalte localizari (splina, rinichi, inima, oase etc.) sunt in functie de organul in care s-a dezvoltat chistul si de marimea acestuia.

Diagnosticul

Diagnosticul hidatidozei este destul de dificil. Un diagnostic pozitiv — prin identificarea unor elemente parazitare care apartin chistului — este posibil numai extrem de rar si numai in anumite localizari. De asemenea, asa dupa cum am vazut, manifestarile clinice care insotesc chistul, intr-o localizare sau alta, nu sunt din cele mai caracteristice. Asa se face ca in scop de diagnostic, pe langa ceea ce putem obtine de la discutiile cu bolnavul, sau de la un examen clinic atent, se apeleaza la numeroase metode de investigatie.

Nu trebuie de exemplu trecut peste faptul ca hidatidoza este mai frecventa printre muncitorii din mediul rural (pastori, vanatori, crescatori de animale etc), care vin mai des in contact cu cainele, gazda parazitului adult. Asta nu inseamna insa ca nu se intalnesc destule cazuri de hidatidoza si printre persoanele care traiesc la orase si care nu-si amintesc sa fi avut prin anturajul lor caini sau pisici. In mod obisnuit, in scop de diagnostic mai este controlata eozinofilia din sange. Dar si aceasta apare numai la 40—50% din bolnavi si de aceea nu poate fi folosita cu un aport real si constant la stabilirea diagnosticului.

Nici diferite alte metode de explorare, cum sunt reactiile imunologice sau examenul radiologic, ecografic, scintigrafic, arteriografic sau tomografie, nu pot stabili singure un diagnostic de certitudine. Diagnosticul real al bolii rezulta, de cele mai multe ori, numai din confruntarea cu clinica, a datelor destul de pretioase pe care ni le ofera astazi aceste metode moderne de explorare. Colaborarea dintre clinica si laborator permite un diagnostic care altadata se facea numai pe masa de operatie sau la necropsie (autopsie).

Tratamentul

In ultimii ani, numeroase observatii arata ca mebendazolul, un derivat de benzimidazol, administrat si in alte parazitoze, ar putea sa fie folosit pentru un tratament medicamentos de durata in echinococoza. Rezultatele bune obtinute cu unii derivati mai noi ne fac sa fim mai optimisti.

Cum se raspandeste echinococoza uniloculara?

Boala, in general rara, se poate intalni aproape pe tot globul. Desi parazitul adult traieste si la alte animale (lup, sacal, hiena etc.) principala sursa de infectie pentru om este cainele. In intestinul cainelui, parazitul (in numar de cateva mii) poate trai pana la 2 ani. Cum fiecare parazit depune cca 1200 oua, ne dam seama de numarul enorm de oua pe care le elimina numai un singur animal infestat. Destul de frecvent asemenea oua infectioase, eliminate de caine odata cu dejectiile, contamineaza apa sau iarba, putand astfel trece la ovine sau bovine, care ca gazde intermediare gazduiesc forma larvara a parazitului. Parazitul se va intoarce din nou la caine (gazda lui definitiva) atunci cand acesta va ingera organele parazitate ale animalelor gazde intermediare. Acest ciclu asigura parazitului supravietuire si da cainelui calitatea de rezervor permanent de infectie pe care o detine in hidatidoza umana.

Modalitati de imbolnavire

Ouale infectioase eliminate de caine, ajung destui de frecvent pe blana lui. In urma unui contact mai apropiat cu cainele, acestea pot patrunde pe cale digestiva in organismul omului, prin intermediul mainilor nespalate („boala mainilor murdare“). Locul ce revine acestei infestari directe rezulta din frecventa mai mare a bolii printre toti aceia care prin specificul muncii vin mai des in contact cu cainii (ciobani, vanatori, dresori de caini etc). Dar de pe blana cainilor ciobanesti ouale trec frecvent si pe lina oilor, de unde omul le poate prelua odata cu mulsul, tunderea oilor sau prelucrarea lanii.

In cazuri mai rare, boala la om poate apare si in urma unei contaminari indirecte care se face prin intermediul apei poluate, al fructelor, zarzavaturilor sau al altor alimente neprotejate, pe care au ajuns ouale parazitului.

Masuri de prevenire si de combatere

Pentru indepartarea parazitozei de la caine, principala sursa de infectie, se recomanda tratamentul periodic al celor utili. Tratamentul cainilor trebuie sa fie urmat de arderea si ingroparea produselor pe care le elimina 24 de ore dupa tratament.

Fructele si zarzavaturile vor fi bine spalate inainte de a fi consumate; toate alimentele vor fi, de asemenea, puse la adapost de eventuala lor contaminare. Locul insemnat ce revine contaminarii directe situeaza insa pe primul loc masurile de intretinerea igienica a mainilor. Faptul ca in hidatidoza infestarea se face de multe ori inca din copilarie, este obligatoriu ca munca de educatie sanitara si de popularizare a unor cunostinte medicale sa inceapa din gradinite, internate, scoli. La lichidarea acestor boli parazitare grave si cu numeroase implicatii sociale si economice, un aport din cele mai importante, il au actiunile de culturalizare si de educatie sanitara a maselor.

Foto: suffolkdogday.com

 

Dureri de cap sau de picioare, constipatie, diaree, tuse, leziuni ale pielii... De cele mai multe ori, putem veni de hac micilor probleme de sanatate cu ajutorul unor retete pe cat de simple, pe atat de eficiente, testate de generatii la rand. Atentie, insa: daca simptomele persista in ciuda tratamentului, nu ezitati sa consultati cat mai grabnic un medic, intrucat nu este exclus sa va fi autocatalogat eronat suferinta!

Contra arsurilor pielii folositi dovleceii

Am patimit niste dureri foarte mari, pana ce mama a luat din gradina un dovlecel mai mare, l-a curatat de coaja, apoi a dat pe razatoare miezul. L-a pus pe o bucata de panza si imediat l-a aplicat pe zona lezata. Pe data am simtit o usurare divina... Am mentinut cataplasma pana seara, cand am schimbat-o cu alta proaspata. Am repetat astfel tratamentul pana cand m-am vindecat. Vreau sa va zic ca nici macar nu mi-a ramas semn. (Mihaela R., Bucuresti)

Decoct complex, util in caz de diaree

Ceaiul se obtine din cate o lingurita de frunze si flori de busuioc, cimbru si sunatoare, care se fierb cinci minute in 350 ml apa. Se strecoara si se indulceste cu doua linguri de miere de salcam. Acest produs apicol, se stie, este excelent in cazul enterocolitelor, datorita proprietatilor sale antimicrobiene. Ceaiul se bea treptat, cu inghitituri mici. Se continua cu cate o doza la o ora dupa mesele principale, si in maximum doua zile problema este rezolvata. (Radu D., Botosani)

Uleiul de maghiran, un antiherpetic sigur

O solutie demna de luat in seama pentru grabirea maturarii herpesului este fara indoiala uleiul de maghiran.

Acesta se obtine din planta proaspata, recoltata la inflorirea deplina, care se pune intr-un borcan curat, se acopera cu ulei de floarea-soarelui si se lasa la macerat, intr-un loc luminos, o saptamana, cel mult zece zile. Dupa aceea se filtreaza lichidul, presand bine partea vegetala, se toarna in sticlute mici, inchise la culoare si prevazute cu dopuri. Se pensuleaza zonele afectate de mai multe ori pe zi, pana la vindecare.

Alte variante de tratament sunt compresele cu argila inmuiata in putina infuzie de musetel rece, ungerea cu alifii de galbenele, roinita, propolis. Mai ales in cazul herpesului localizat la buze, aplicati albus batut spuma, de trei pana la sapte ori pe zi.

Cresteti capacitatea de autoaparare a organismului consumand zilnic infuzii din urzica, patlagina ingusta sau revent, ori dintr-un amestec in parti egale de coaja de stejar, plus musetel, salvie si sulfina. Indiferent de varianta aleasa, ceaiurile se obtin dintr-o lingurita de planta (sau combinatie vegetala) la o cana cu apa clocotita. Se lasa zece minute, se strecoara. Se beau doua cani pe zi. (Vasile D., Constanta)

„Picioare umflate? Nu si cu reteta mea!“

Seara, umpleti un lighenus mai inalt (sau chiar un cazanel) cu apa calda (nu clocotita), in care turnati cinci picaturi de ulei esential de lavanda, doua picaturi de ulei de chiparos si doua de menta. Ramaneti cu picioarele in aceasta solutie 20 de minute, apoi stergeti-le si odihniti-le stand in pat si tinandu-le mai ridicate decat corpul, cel putin o jumatate de ora. Repetati procedura de macar trei ori saptamanal. (Ionela M., Braila)

Remediu pentru durerile de cap cronice

Se iau seminte de ceapa (eventual de la distribuitorii de produse agricole bio) si se dau prin rasnita de cafea. Din praful obtinut se cantaresc 20 g (va trebuie un cantar de bucatarie) si se amesteca cu 200 ml otet de vin. Se lasa la macerat doua-trei zile, scuturand in fiecare zi sticla. Se strecoara si se pastreaza lichidul la rece si intuneric. Se pun in nari cateva picaturi, imediat ce se anunta criza, de mai multe ori pe zi. (Andreea P., Galati)

Extractul de sunatoare vindeca zabaluta

Puneti la macerat 20 g flori de sunatoare uscate in 20 ml alcool tare, de 80-90°. Lasati la macerat timp de o jumatate de zi, pastrand vasul inchis. Dupa aceea, adaugati peste combinatie 200 ml ulei de floarea-soarelui si asezati recipientul pe baia de aburi, pentru circa trei ore, amestecand din cand in cand. Lasati preparatul sa se raceasca, apoi strecurati in mod repetat, pana cand lichidul e limpede. Aplicati o cantitate mica de extract pe locul afectat, de cinci-sase ori pe zi, pana la vindecarea deplina. (Marcela N., Vaslui)

Constipatia, rezolvata cu suc de portocale

Inainte de a apela la medicamente contra constipatiei, la laxative, puteti incerca si unele remedii naturale, foarte ieftine, chiar gustoase. Eu am suferit ani de zile de aceasta problema de tranzit intestinal, dar am reusit sa o depasesc instituind un regim alimentar pe care-l respect si acum cu sfintenie.

In plus, in fiecare dimineata, cu jumatate de ora inainte de micul dejun, beau zeama de la doua portocale, amestecata cu o cantitate egala de apa. Seara consum aceeasi cantitate de suc, tot cu apa. Veti observa ca, incet-incet, tranzitul intestinal isi va relua cursul firesc. (Viorica T., Cluj)

Cataplasma contra sinuzitei

Luati de la supermarket o radacina de ghimbir, spalati-o bine si dati-o pe razatoare. Puneti ce a rezultat pe un prosopel de in, impaturiti-l si introduceti-l in apa clocotita (cu grija, sa nu va ardeti!), pana se inmoaie bine. Ca sa nu curga continutul, il puteti lega cu o sforicica. Ungeti-va nasul si fruntea cu crema de galbenele si aplicati cataplasma, fireste dupa ce s-a racorit. Mentineti pana simtiti ca se incalzeste zona respectiva, maximum zece minute. Daca pielea se inroseste, nu va speriati - este semn ca tratamentul actioneaza. Feriti-va ochii de contactul cu prosopul ud. (Ciprian I., Bucuresti)

Preparat garantat impotriva tusei rebele

Puneti intr-o sticla straturi alternative, de un centimetru fiecare, de zahar candel maruntit, frunze de podbal si de patlagina, pana aproape se umple recipientul. Completati apoi cu vin rosu turnat incetisor, cu rabdare, si lasati timp de trei saptamani, la temperatura camerei. Completati cu vin daca lichidul se mai evapora pe parcursul perioadei de macerare. Dupa acest interval, strecurati extractul si transferati-l intr-o alta sticla, inchisa la culoare, prevazuta cu dop busonabil, pe care e bine sa o pastrati la loc intunecos si rece. Luati cate o lingurita de remediu de trei ori pe zi, inainte de mese. Daca puseul de tuse este la apogeu, inghititi cate o doza din ora in ora, pana ce criza se atenueaza. (Vlad R., Bucuresti)

Remedii naturiste nr. 3 (95); Foto: yuksek.ro