Medicină informativă

 

Inflamatia mucoasei esofagului poate sa ia un caracter acut (esofagite acute) sau cronic (esofagite cronice).

Esofagitele acute insotesc, nu de putine ori, unele boli generale mai grave sau de vecinatate. Mai frecvent insa esofagitele acute pot avea o origine bacteriana, chimica (substante chimice) sau mecanica (traumatism etc.). Ca si in alte procese inflamatorii si in esofagite putem intalni, din punct de vedere anatomo-clinic, esofagite superficiale catarale, congestive, ulceroase, necrozante (care pot merge pana la perforatie) sau difuze (flegmonoase). Din punct de vedere clinic bolnavii se plang de dureri la inghitire (disfagie), dureri retrosternale si regurgitatii, iar in formele mai grave pot exista o febra ridicata, frisoane, accelerarea bataii inimii (tahicardie), cresterea leucocitelor (leucocitoza). Pentru diagnostic trebuie avute in vedere datele pe care le prezinta bolnavul asupra cauzei care a putut provoca boala, iar tratamentul condus de medic va fi in functie de aceasta cauza. Un regim alimentar de curatare a esofagului poate fi obligatoriu, iar in caz de intoxicatie administrarea de solutii neutralizante este cu totul indicata. In cazuri mai grave, se poate recurge, la recomandarea medicului, la tratament cu sulfamide sau antibiotice.


Esofagitele cronice se intalnesc de regula la cei care fac abuz de tutun, alcool, o alimentatie in general neigienica ca si la muncitorii expusi prin specificul muncii la inhalatii prelungite de praf. Esofagitele prin unele infectii specifice de genul tuberculozei, sifilisului, candidozelor sau altor micoze sunt rare. Mai frecventa este esofagita cronica peptica prin regurgitarea sucului gastric din stomac in esofag. Aceasta esofagita se insoteste de arsuri, dureri retrosternale care iradiaza spre umar pana la spate si disfagie. Pentru diagnostic, pe langa semnele clinice, trebuie sa se recurga la esofagoscopie. In tratamentul esofagitei peptice, tratamentul cu alcaline, ca medicatie antiacida, este in primul rand necesar. In tratamentul celorlalte esofagite, se va cauta sa se inlature cauza care a favorizat aparitia acestora, sau va trebui sa ne supunem unui tratament adecvat al bolii de baza.

 

Mai frecvente decat esofagitele sau stenozele esofagiene par sa fie, mai ales la varstnici, spasmele esofagiene.Spasmele esofagiene constau dintr-o contractie spastica temporara, cu deosebire la cardie (orificiul de trecere din esofag in stomac) si la gura esofagului.In cazuri mai rare, contractia spastica poate sa ia un caracter permanent si sa cuprinda intreg esofagul.Cauzele spasmelor esofagiene sunt variate.Pe langa spasme de origine necunoscuta ("esentiale", "idiopatice" etc.) putem intalni spasme ce insotesc unele esofagite, diferite boli neurologice ca si bolile altor organe.

Spasmele apar de obicei brusc, dupa o emotie, dupa ingerarea unui aliment oarecare sau a unui bol alimentar mai mare.Bolnavii acuza odata cu aceasta o senzatie de constrictie sau de dureri retrostenale (care iradiaza in spate), senzatie de sufocare si impresia ca bolul alimentar s-a oprit pe undeva pe parcurs.Toate aceste semne pot disparea, daca bolul alimentar a trecut dupa catva timp in stomac, sau daca a fost eliminat prin regurgitare.In unele cazuri de spasme esofagiene s-a observat si faptul curios ca in timp cedeglutitia alimentelor consistente se face normal, deglutitia lichidelor devine imposibila.Pe langa faptul cunoscut ca asemenea spasme apar in general la nevropati, pentru diagnostic se va recurge la examenul radiologic, cateterisme ori la esofagoscopie.

Tratamentul trebuie sa inceapa cu psihoterapie, cu un regim alimentar adecvat (fara condimente, bauturi prea reci sau prea fierbinti etc.), cu servirea meselor intr-un climat de relaxare si prin administrarea de anticolinergice si diferite sedative, recomandate de medic.

 

    Stenozele cicatriceale ale esofagului (sau stricturile esofagiene) sunt urmarea esofagitelor acute sau cronice.Cele mai frecvente sunt insa stenozele cicatriceale care se produc dupa intoxicarea cu substante caustice luate de copii in mod accidental sau de adulti in scop de sinucidere.Ulceratia caustica este urmata, dupa 7 - 9 zile, de dezvoltarea unui tesut scleros ce va duce pana la urma la micsorarea lumenului esofagului, chiar la nivelul si asa mai ingust al stramtorilor fiziologice ale esofagului.Semnul cel mai important al organizarii stenozei cicatriceale este respiratia disfagiei progresive si regurgitatiilor la 12 - 14 zile de la ingerarea substantelor toxice respective.Diagnosticul rezulta din datele pe care le prezinta bolnavul, din instalarea disfagiei progresive si a regurgitatiilor si din examenul radiologic al esofagului sau esofagoscopie.Pe langa alimentatia intravenoasa cu hidrolizate de proteine (bolnavul neputind sa se alimenteze pe cale bucala) tratamentul instituit va putea sa cuprinda, dupa caz, antibiotice, corticoizi si eventual, antifungine.Dilatatiile mecanice prudente si progresive pot ramane ineficiente, asa incat un tratament chirurgical poate deveni necesar.

 

Faptul ca bolnavul cu ulcer gastric sau duodenal, inainte de a fi trimis la interventia chirurgicala, trebuie sa epuizeze toate posibilitatile pe care le ofera tratamentul medical, se datoreste suferintelor care pot aparea dupa actul operator. Asemenea tulburari, care isi fac aparitia dupa rezectia gastrica facuta printr-o metoda sau alta, pot sa survina imediat (complicatii precoce) sau pot sa apara in timp, mult mai tarziu (complicatii tardive).

Complicatiile precoce sunt hemoragiile, infectiile si uneori obstructia gurii de anastomoza, care apar inca in timpul internarii bolnavului. Tratamentul unor asemenea complicatii revine medicului sub supravegherea caruia se gaseste bolnavul operat.

Complicatiile tardive, care apar dupa externarea bolnavului, sunt acelea care mai devreme sau mai tarziu il determina pe bolnav sa se adreseze din nou medicului. Complicatiile tardive care se intalnesc mai frecvent si de care ne vom ocupa aici pe scurt sunt: gastrita bontului, ulcerul peptic, sindromul jejunal (dumping), sindromul hipoglicemic, sindromul de ansa aferenta si sindromul carential.

• Gastrita bontului (sau stomita) este inflamatia gurii de anastomoza a stomacului si se insoteste de dureri epigastrice si de alte manifestari pe care le-am intalnit in gastrita cronica. Diagnosticul rezulta din datele ce ni le ofera examenul radiologic si mai ales gastroscopia (fibroscopia), iar tratamentul este acelasi ca si la gastrite.

• Ulcerul peptic se produce datorita faptului ca interventia chirurgicala efectuata nu a reusit sa indeparteze toate zonele care raspund de secretia de acid clorhidric a stomacului. Ulcerul peptic apare pe gura de anastomoza sau pe ansa intestinala aferenta. Clinic, boala se insoteste de dureri intense periombilicale sau mai mult in partea stanga si cu tendinta la iradiere in spate. Se calmeaza dupa mese, dar uneori pot avea un caracter continuu. Durerile se insotesc destul de des de diferite tulburari dispeptice (greturi, balonari, varsaturi). Unele complicatii, de genul perforatiilor sau hemoragiilor, pot face necesara o noua interventie chirurgicala.

Diagnosticul se fixeaza pe baza semnelor clinice, examenului radiologic si a gastroscopiei.

Tratamentul igienico-dietetic si medicamentos este asemanator cu acela din ulcerul gastric sau duodenal.

• Sindromul jejunal (dumping) apare rar in rezectiile anastomoza gastro-jejunala. Patrunderea direct in jejun a unor alimente ca laptele, dulciurile, supele concentrate, grasimile etc. poate sa fie urmata destul de repede - o jumatate de ora dupa mesele respective - de o serie de tulburari ca acelea pe care le mentionam. Practic aceste tulburari constau din balonari, greturi, palpitatii, ameteli, transpiratii si uneori stari de lipotimie (lesin), care-l obliga pe bolnav sa se aseze. Pozitia culcata face ca asemenea tulburari sa diminueze in intensitate sau sa dispara, iar adoptarea acestei pozitii imediat dupa mese le poate preveni.

Tratamentul trebuie sa inceapa prin respectarea unui regim alimentar, in care se vor evita alimentele care am vazut ca declanseaza tulburarile. Repausul culcat dupa mese este indicat. Ca medicamente se recomanda de regula bolnavilor Acidopeps (fiind in general vorba de aclorhidrici), iar inainte de mese cate o lingurita din solutia de novocaina 1%.

• Sindromul hipoglicemic apare la 2-3 ore dupa ingerarea de dulciuri. Se produce o crestere a glucozei in sange (hiperglicemie), urmata de o hipoglicemie, sub influenta secretiei unei cantitati mai mari de insulina. Odata cu aceasta, bolnavii acuza ameteli, cefalee, tremuraturi, transpiratii, anxietate, stari de lipotimie, iar glicemia poate sa scada pana la 0,4-0,5%.

Tratamentul reclama un regim cu cantitati mici de glucide, cu mese reduse ca volum si servite la intervale mici, iar in timpul crizei se administreaza cantitati reduse de zahar.

• Sindromul de ansa aferenta survine destul de rar (intr-o proportie de 1% din cazurile operate) si numai la aceia la care s-a facut un anumit tip de rezectie gastrica (Billroth I). Suferinta este data de o staza prelungita in ansa aferenta si este mai frecvent favorizata de prezenta unei anse mai lungi, indoita sau tractionata de procese aderentiale. Bolnavii se plang de senzatie de plenitudine, dureri postprandiale, greturi, varsaturi alimentare si bilioase si uneori diaree.

Pentru diagnostic se folosesc semnele clinice si eventual cele radiologice, care semnaleaza o ansa aferenta alungita si dilatata.

Tratamentul igienico-dietetic va consta dintr-un regim alimentar de crutare, iar ca medicatie se prescriu anticolinergice si uneori chiar antibiotice.

• Sindromul carential este relativ frecvent intalnit la bolnavii rezecati gastric, la care, din cauza tulburarilor ce survin in digestia si absortia alimentelor, apar o anemie si o denutritie destul de severe. Anemia din cauza unor sangerari continue este de tip hipocrom (feripriva) si apare mai frecvent la femei. Se remarca paloarea accentuata a pielii (tegumentelor) si mucoaselor, caderea parului, friabilitatea unghiilor etc. Ca tratament se administreaza preparate din fier. Pe de alta parte, denutritia poate lua uneori un caracter sever, bolnavii pierzand in greutate peste 10 kg. Se recomanda un regim echilibrat, bogat in proteine, ca si administrarea de vitamine, preparate de calciu etc.

 

Boala ulceroasa este o afectiune digestiva care se caracterizeaza din punct de vedere anatomic printr-o ulceratie a mucoasei stomacului sau duodenului. Localizarea unei asemenea ulceratii pe mucoasa esofagului inferior este posibila, dar cu totul exceptionala. Morbiditatea prin boala ulceroasa este foarte importanta, incidenta ei situand-o pe primul loc intre bolile digestive. Boala in general este mai frecventa intre 20-50 de ani, dar se intalneste si in afara acestei varste.

Intrucat sucul gastric al  bolnavilor s-a constatat ca de obicei contine o cantitate mai mare de acid clorhidric, s-a sustinut din aceasta cauza ca ulceratiile se produc prin autodigestia mucoasei. Un rol in geneza bolii ulceroase ar reveni tulburarilor in irigatia sanguina locala, in cantitatea si calitatea mucusului si chiar in calitatea epiteliului de acoperire a mucoasei gastrice sau duodenale. Pe de alta parte, intrucat s-a constatat ca boala este mai frecventa printre descendentii bolnavilor de ulcer, s-a apreciat ca la originea acestei boli ar exista cel putin o predispozitie pentru boala, care se transmite ereditar.

In sfarsit, ca si in cazul altor boli digestive, un rol destul de important in aparitia bolii ulceroase poate sa revina unei alimentatii neigienice si abuzurilor de condimente, alcool sau tutun. Merita de asemenea sa fie cunoscute efectele ulceroase pe care le pot avea unele medicamente (aspirina, cortizonul, butazolidina), care se iau pe cale bucala in scop terapeutic.

Locurile preferate sau aparitia ulceratiei sunt: in ulcerul duodenal bulbul, iar in ulcerul gastric mica curbura. Daca in unele cazuri ulceratia se mentine la suprafata, interesand numai mucoasa, sunt destul de frecvente cazurile, in care aceasta va putea cuprinde toate straturile ajungand pana la seroasa si in organele invecinate (ulcer perforat).

Din punct de vedere clinic, simptomul cel mai important prin care se manifesta boala este durerea, o durere adeseori ritmata de alimentatie. Aceasta apare la 1-3 ore dupa mese, dureaza o jumatate de ora pana la 2 ore si apoi se calmeaza pana la masa urmatoare. Pe stomacul gol, deci inainte de mancare, durerea se prezinta frecvent ca o "foame dureroasa", pe care bolnavii si-o calmeaza ingerand cantitati mici de alimente. In ulcerul duodenal, durerea are si un caracter sezonier, aparand mai frecvent primavara si toamna. Variatii mari le prezinta durerea si sub aspectul intensitatii. Durerile se mentin zilnic, perioade de 2-6 saptamani, dupa care asemenea perioade dureroase pot fi urmate de perioade mai lungi sau mai scurte de completa acalmie. Alte manifestari clinice in boala ulceroasa sunt reprezentate de balonari, alterarea poftei de mancare, constipatie si stari de oboseala sau iritabilitate. Ulcerul gastric ca si ulcerul duodenal pot fi urmate de unele complicatii grave cum sunt perforatia si hemoragia (hematemeza sau melena), stenoza (de cele mai multe oro pilorica), malignizarea (cancerizarea unora dintre ele) si periviscerita (formarea de aderente) care insotesc mai des ulcerele penetrante.

Tratamentul bolii ulceroase trebuie sa inceapa in perioadele dureroase cu un repaus de cel putin 7-10 zile. Un loc important il detine apoi regimul alimentar care trebuie instituit. Totusi trebuie sa se ceara bolnavului sa evite sosurile, prajelile, grasimile, condimentele, supele concentrate de carne, ca si alimente cu un continut prea mare in celuloza (legume, zarzavaturi, fructe etc.). Tutunul si bauturile alcoolice trebuie complet interzise. Laptele (daca este tolerat) si derivatele sale, branzeturile proaspete, carnea de pasare sau de vita (rasol sau gratar), ca si ouale moi, trebuie sa intre in alimentatia bolnavului ulceros pentru acoperirea nevoilor sale calorice.

Tratamentul medicamentos prescris de medic trebuie respectat intocmai.

Tratamentul chirurgical se aplica in cazul complicatilor, de genul hemoragiilor sau perforatilor.

 

Gastrita este inflamatia mucoasei gastrice insotita de o serie de tulburari in functiile secretorii si motorii ale stomacului. Dupa evolutia lor clinica gastritele se impart in gastrite acute si gastrite cronice.


Gastritele acute sunt determinate de cauze foarte variate. Astfel, acestea pot fi provocate de factori fizici (bauturile prea reci sau prea fierbinti), factori chimici (abuzul de alcool sau de tutun, folosirea in doze mari a unor medicamente care contin salicilat, iod, arsenic etc sau ingerarea accidentala a unor solutii concentrate acide sau alcaline), factori mecanici (supraincarcarea stomacului cu mese copioase), factori alergici (ingerarea unor alimente cu lapte, fragi, oua etc. de catre persoane al caror organism este sensibil la acestea) si factori toxico-infectiosi (prin ingerarea de alimente care contin microbi sau toxinele lor).


In gastrita acuta, primele semne apar dupa o perioada scurta (care nu depaseste de regula 8 ore) de la ingerarea unuia dintre factorii patogeni amintiti. Boala incepe cu greturi, dureri sau senzatii de presiune in capul pieptului (epigastru), varsaturi alimentare, acide si cu alimente nedigerate. Dupa golirea stomacului, daca se asociaza si o duodenita (gastroduodenita), varsaturile devin bilioase si mai persistente. In acelasi timp bolnavii prezinta si alte tulburari, ca eructatii cu un miros neplacut, cefalee, transpiratii, limba incarcata (saburala) si uneori o febra mai mult sau mai putin ridicata. O simptomatologie asemanatoare, dar mai accentuata, exista in gastrita acuta coroziva, care, asa dupa cum am mentionat este provocata de diferite substante caustice ingerate. O asemenea gastrita este asociata si cu o esofagita coroziva si se insoteste aproape regulat de varsaturi hemoragice (sanguinolente). O gastrita de asemenea foarte severa, dar din fericire rara, este gastrita flegmonoasa, de origine microbiana, care incepe brusc cu febra, frisoane, dureri in epigastru, varsaturi si cu o leucocitoza ce ajunge pana la 20 000-30 000.


Diagnosticul rezulta din informatiile pe care le poate da bolnavul, din semnele clinice amintite si din examenul radiologic care arata de obicei o hipersecretie si un relief gastric cu pliuri ingrosate.


Tratamentul incepe cu repaus la pat, comprese calde pe abdomen, iar daca bolnavul n-a eliminat intreaga cantitate de alimente ingerate, se fac spalaturi gastrice, se administreaza substante vomitive (care sa produca varsaturi) si eventual purgative sau clisme. Dupa o zi in care bolnavul n-a primit nici un aliment, in ziua a doua se pot recomanda ceaiuri, supe de zarzavaturi strecurate si apoi, treptat, se va trece la o alimentatie mai consistenta (gris, orez, oua fierte, compoturi etc.).


Tratamentul medicamentos (cu anticolinergice, pansamente gastrice etc.), prescris de medic, va trebui urmat cu strictete. In gastrita coroziva tratamentul de urgenta va consta din administrarea antidoturilor indicate, iar in gastrita flegmonoasa se va apela la tratamentul chirurgical.


In profilaxia gastritelor acute se va recomanda respectarea regulilor de igiena alimentara, evitarea alimentelor eventual contaminate, evitarea abuzurilor de bauturi alcoolice si de tutun si manipularea cu grija a substantelor caustice care in nici un caz nu vor fi lasate la indemana copiilor.


Gastritele cronice sunt pe buna dreptate considerate ca unele din cele mai frecvente boli digestive. In realitate procesele inflamatorii cuprind adeseori in gastritele cronice si mucoasa duodenala, asa incat se vorbeste adeseori in practica de gastro-duodenite. Ca si in gastritele acute si in cele cronice, cauzele sunt multiple. De fapt mare parte din cauzele gastritelor acute, atunci cand actioneaza timp mai indelungat, pot determina gastritele cronice. Asa de exemplu, greselile de alimentatie cu mese prea fierbinti sau prea reci, luate in graba si la ore neregulate etc., abuzurile de alcooluri concentrate, de tutun sau de diferite condimente, o dantura neingrijita si o masticatie insuficienta, le intalnim frecvent in antecedentele bolnavului de gastrita cronica. De asemenea, abuzurile care se fac cu medicamente ca aspirina, antinevralgicele, unele purgative etc. pot genera o gastrita cronica. Ca substrat morfologic, gastritele cronice se pot prezenta cu pliurile mucoasei ingrosate, grosolane, hipertrofiate (gastrita hipertrofica) sau din contra, acestea sunt sterse iar mucoasa este subtiata (gastrita atrofica). Procesul inflamator poate cuprinde intreaga mucoasa gastrica sau se poate localiza numai la anumite zone, cum ar fi regiunea antrala (gastrita antrala).


Boala, din punct de vedere clinic, incepe cu dureri in epigastru, dureri care desi prezinta unele variatii in intensitate dupa mese, nu capata caracterul ritmic al durerilor din boala ulceroasa. Pe de alta parte, atunci cand avem si o perigastrita prin interesare si a tunicii seroase, durerile pot capata un caracter aproape continuu. Bolnavii prezinta adeseori greturi, varsaturi, eructatii, arsuri, inapetenta, o senzatie de plenitudine dupa mese si adeseori un gust neplacut in gura. Boala are o evolutie cronica, in care perioade de relativa acalmie alterneaza cu perioade de exacerbare. Un regim alimentar adecvat si un tratament corespunzator pot sa duca la vindecare. Uneori se pot ivi insa si complicatii. Desi nu se poate face o relatie cauzala intre gastrita, in general, si boala ulceroasa, totusi, se pare ca forma hipertrofica de gastrita s-ar putea complica ca un ulcer. Unele probleme mai delicate le ridica insa relatiile dintre gastrita cronica hipoacida sau anacida si boala canceroasa. Daca conceptia "gastritei precanceroase" nu detine suficiente argumente pentru a se impune, totusi din punct din vedere practic, este necesar ca bolnavii mai in varsta, cu o gastrita cronica anacida, sa beneficieze de o supraveghere continua mai atenta. Asa se explica faptul ca bolnavii, la care cu ocazia unui chimism gastric s-a gasit o lipsa de acid clorhidric, sunt chemati la controale repetate, periodice.


Diagnosticul gastritelor se face pe baza datelor culese de la bolnav, a simptomelor cu care se insoteste boala, a examenului radiologic si a chimismului gastric. Gastrita cronica nu pare sa fie insotita de o anumita aciditate mai mare sau mai mica. Totusi, se apreciaza ca gastritele hipertrofice evolueaza de regula cu hiperaciditate, iar gastritele ar evolua cu hipoaciditate sau chiar anaciditate. De un real folos, in mana celor experimentati, a devenit astazi examenul endoscopic al mucoasei gastrice (gastroscopie, fibroscopie) care, asociat cu biopsia de mucoasa, permite sa se diferentieze o serie de gastrite de aspecte mai aparte, ca gastrita verucuoasa, gastrita edematoasa, gastrita hemoragica sau gastrita ulcerativa.


Tratamentul in gastrita cronica trebuie sa inceapa cu o alimentatie adecvata, care la inceput se va compune din gris cu lapte, orez, oua moi, supe de zarzavaturi. Mai tarziu, alimentatia va putea deveni mai consistenta, cuprinzand branzeturi, unt, smantana, carne fiarta de vita, de pasare sau de peste slab. Mesele repetate, putin abundente, vor fi reduse in celuloza, urmarind prin aceasta o crutare a mucoasei gastrice.


Pentru calmarea durerilor se vor aplica comprese calde in regiunea epigastrica, repausul la pat nefiind necesar. Fumatul insa si bauturile alcoolice vor fi complet interzise.


Ca medicatie, la recomandarea medicului, in gastritele hipoacide sau anacide se administreaza Acidopeps, iar in cele hiperacide se prescriu de regula prafuri alcaline sau Ulcerotrat. Pentru dureri sunt indicate preparate ca Scobutilul, Lizadonul s.a.


Profilaxia gastritelor cronice, asemanatoare cu aceea a gastritelor acute, obliga indeosebi la respectarea regulilor de igiena a alimentatiei. In special, servirea in liniste a meselor la ore regulate, ingrijirea danturii si o masticatie suficienta, ca si evitarea alcoolului, tutunului, condimentelor si medicamentelor iritante, trebuie avute permanent in vedere.

 

Prostatita este inflamatia glandei prostatice, care poate imbraca doua forme: acuta si cronica. Inainte de pubertate, nu exista inflamatie a prostatei. Maximum de frecventa se gaseste in perioada de activitate genitala, dar se poate intalni si la batrani, cu hipertrofie de prostata.


In capitolul de fata, ne ocupam de forma acuta a prostatitei. Toate cauzele de congestie pelvina pot favoriza dezvoltarea prostatitei: frigul, traumatismele perineale, mersul prelungit cu bicicleta sau calaria, excesele sexuale, constipatia, hemoroizii, alcoolul etc.


Inainte de aparitia chimioterapiei si a antibioticelor, inflamatia acuta a prostatei era o boala obisnuita in practica urologica. Acum, insa, ea a devenit mai rara, ca si uretrita gonococica.


Cauza determinanta a infectiei este constituita de diversi microbi, mai ales stafilococul, izolat sau asociat cu streptococ, gonococ sau colibacil. Foarte rar, microbii anaerobi pot fi intalniti in puroiul prostatitei acute. Microbii patrund in prostata pe trei cai: uretrala, limfatica si hematogena.


A. Calea uretrala este directa si cea obisnuita. Microbii din uretra posterioara ajung la prostata, care inveleste acest segment al uretrei si cu care comunica prin orificiile glandelor prostatice.


B. Infectia pe cale hematogena este produsa mai ales de stafilococ sau streptococ. Originea o gasim in infectiile cutanate (abcese, furuncule) sau dentare, amigdaliene, gastrointestinale etc. Acesti microbi se localizeaza in prostata cand aceasta ofera conditii favorabile de dezvoltare pentru microbi, ca atunci cand este congestionata.


C. Calea limfatica aduce la prostata microbii din leziunile din vecinatate (intestin, rect), ca in cazul abceselor rectale, fistulelor anale, hemoroizilor etc.


Circa 80% din infectiile acute ale prostatei invadeaza si veziculele seminale, care sunt localizate deasupra prostatei si inapoia vezicii. Circa 40% din bolnavii cu uretrita posterioara au un oarecare grad de prostatita.


Oprit in prostata, de obicei intr-un lob, microbul incepe sa se dezvolte si invadeaza epiteliul canalului glandular din prostata (prostatita foliculara), determinand o secretie purulenta, apoi trece prin peretele acestor canale in tesutul prostatic, determinand formarea unui abces si chiar poate depasi prostata, determinand periprostatita.


1. In prima faza, de prostatita foliculara, glanda este marita de volum, datorita congestiei inflamatorii, rosie, de consistenta crescuta. Prin orificiile canalelor excretoare se scurge, la presiune, un lichid muco-purulent sau usor sanguinolent. Numerosi acini sunt transformati in abcese mici, prin inchiderea canalului excretor, edematiat. Cand continutul acinilor transformati in microabcese se mai poate elimina, mulajele purulente ale acestor canale apar in urina bolnavului ca niste filamente in forma de virgula. Netratata, prostatita foliculara se poate croniciza sau evolueaza spre abces.


2. Tesutul din jurul acinilor este si el infiltrat cu leucocite. Cand inflamatia se extinde masiv la acest tesut, ia nastere abcesul prostatic, al carui volum poate varia de la un bob de mazare, pana la o mandarina. Abcesul comunica cu uretra prin orificiile glandelor care se deschid in uretra posterioara. Canalele ejaculatoare, care strabat prostata, pot fi distruse de procesul supurativ. Netratat, abcesul se poate deschide spre uretra sau spre rect sau infiltreaza tesuturile din jur, evoluand spre flegmon periprostatic.


3. In faza de periprostatita, tesuturile din jurul prostatei sunt prinse in procesul inflamator si de aici inflamatia se poate intinde spre regiunile din jur, determinand colectii purulente grave, flegmoane, care au tendinta sa difuzeze spre perineu, gropile ischio-rectale, regiunile fesiere si putand produce chiar o septicemie, complicatia cea mai grava a unei prostatite.


Simptomatologia prostatitei, in caz de origine hematogena, este lipsita de suferinta tractului urogenital. In schimb, inceputul ei este cu febra mare, frisoane, greata, varsaturi.


In faza de prostatita foliculara, urina este tulbure, datorita secretiei purulente a epiteliului glandular prostatic si predomina manifestarile locale: senzatie de greutate in regiunea perineala, de tensiune rectala si tulburari mictionale: senzatie imperioasa a nevoii de a urina, o crestere a frecventei mictiunilor (la 1-2 ore), o jena in momentul eliminarii, rar imposibilitatea de a urina. Mai rar apar si tulburari de defecare  (dureri in momentul evacuarii fecalelor). Daca tratamentul nu se incepe, senzatia de greutate perineala se transforma in dureri accentuate la mers si la asezarea pe scaun.


In faza de abces, fenomenele locale cresc in intensitate: durerea este mai vie si tulburarile mictionale si de defecatie se accentueaza. Urina, tulbure in faza de prostatita foliculara, se limpezeste acum si se poate produce o retentie completa de urina. Incep sa apara si fenomene generale: febra, lipsa de pofta de mancare etc. Netratat, abcesul se poate deschide spre uretra sau spre rect sau infiltreaza tesuturile din jur, evoluand  spre periprostatita. Dupa deschiderea in uretra apare puroi la meatul uretral. Deschiderea spontana spre uretra poate constitui, uneori, cand comunicarea este larga si abcesul mic, un mijloc de vindecare, prin golirea completa a colectiei. Daca comunicarea este stramta, insuficienta pentru golire, atunci evacuarea este incompleta si cavitatile ramase intretin o prostatita cronica. Deschiderea spre rect poate suferi aceeasi evolutie ca deschiderea spre uretra: vindecare spontana sau cronicizare. Deschiderea spontana, concomitenta, spre rect si uretra, poate determina aparitia unei fistule uretro-rectale.


In faza de periprostatita se produce o recrudescenta a simptomelor generale (febra ridicata, frisoane, stare generala alterata).


Mai inainte se intalnea frecvent si o prostatita a batranilor. La acestia, prostatita poate evolua tacut, fara reactii locale sau generale, cum se observa la adult, din cauza unei reactivitati scazute a organismului uzat. Astazi, aceste forme au diminuat foarte mult, prin prezentarea bolnavului la consult medical in stadiile initiale ale bolii si prin administrarea unei terapii antiinflamatoare eficace, cu 30-40 de ani in urma inexistenta: chimio - si antibioterapia.


Tratamentul prostatitei acute ofera rezultate cu atat mai bune, cu cat este aplicat mai precoce. In faza foliculara: antibioticele sau chimioterapicele, administrate dupa determinarea germenului patogen si cercetarea sensibilitatii lui, asociate cu un tratament local (bai calde de sezut, clisme medicamentoase, supozitoare calmante) produc bune rezultate. In faza de abces, tratamentul este chirurgical. Se deschide larg colectia prostatica si se dreneaza. In faza de periprostatita, flegmoanele se dreneaza, de asemenea larg, dupa incizie si antibioterapia se continua in doze masive.


Medicul este singurul in masura sa aprecieze tipul de tratament, in functie de faza evolutiva a prostatitei.


Tratamentul profilactic al inflamatiilor acute ale prostatei consta in evitarea, in inlaturarea unora din cauzele care favorizeaza localizarea infectiei in prostata: tratarea corecta si la timp a uretritelor si evitarea tuturor factorilor care produc congestia pelviana (calaria, bicicleta, bauturile alcoolice, condimentele - piper, boia, ardei iute, mustar, otet, frigul, constipatia, mesele bogate, excesele sexuale, statul prelungit pe scaun etc.).

 

Prostata prezinta o mare importanta in patologia barbatului, prin bolile pe care le poate prezenta, bolile care pot determina manifestari atat urinare cat si sexuale.Rudimentara la copil, ea incepe sa-si mareasca volumul odata cu aparitia pubertatii.De la aceasta varsta incep si bolile ei, mai ales cela inflamatorii, legate de inceputul vietii sexuale.Odata cu inaintarea in varsta, dupa 50 - 60 de ani, leziunile inflamatorii se raresc, dar incep sa apara adenomul de prostata, tumora benigna, mai rar cancerul de prostata.
    Prostata este constituita dintr-un tesut glanduar inglobat intr-un tesut spongios si din fibre musculare.
Prostata este strabatuta de canalele ejaculatoare, care se deschid in uretra posterioara, pornind de la veziculele seminale.Tot in uretra posterioara se deschid si canalele glandelor prostatice.Impreuna cu veziculele seminale, alte glande anexe ale aparatului genital masculin, prostata are singura functie cunoscuta de a secreta plasma germinala, care furnizeaza hrana extracelulara pentru spermatozoizi, acestia posedand mici rezerve de hrana intracelulara.

 

Prostata se gaseste situata sub vezica, inapoia pubelului, inaintea rectului si deasupra perineului. Are forma unei castane, cu varful in jos, corespunzand orificiului inferior a uretrei prostatice si cu baza in sus, spre vezica. Un sunt pe fata posterioara o separa in 2 lobi laterali. Ca dimensiuni, are o inaltime de 2,5-3,0 cm, o latime de 4 cm si o grosime de 2-2,5 cm.

Dimensiunile variaza dupa varsta si indivizi. La copil este mica, ca de altfel toate formatiunile genitale. Prostata creste subit la epoca pubertatii si atinge completa dezvoltarea la 20-25 ani. Dupa 50 de ani, uneori mai devreme (si invers cu celelalte formatiuni genitale, care sufera o atrofie mai mult sau mai putin marcata), ea incepe sa creasca din nou si poate ajunge un volum dublu, triplu sau chiar cvadruplu, fata de dimensiunile gasite la adulti. Uretra prostatica este inconjurata, la originea ei de un inel de fibre musculare care se continua, in sus, cu musculatura vezicala: aceste fibre constituie sfincterul intern, neted al uretrei sau sfincterul vezical.

La sfarsitul ei, la nivelul ciocului prostatei, uretra este, deasemenea, inconjurata de fibre musculare, care constituie al doilea inel muscular - sfincterul extern striat al uretrei. Acest al doilea sfincter este supus vointei si el este acela care poate amana actul mictional, dupa aparitia nevoii de urinare, gratie contractiei lui voluntare.

Datorita celor doua sfinctere, de la inceputul si sfarsitul ei, uretra posterioara se gaseste, in permanenta, inchisa, cu exceptia mictiunii si ejacularii, prin actiunea tonica a acestor muschi sau prin contractia lor.

In jurul uretrei imediat sub mucoasa, se gasesc glandele periuretrale, care sunt separate de glandele prostatice prin fibrele musculare ale sfincterului intern. Degenerescenta adenomatoasa a acestor glande periuretrale ar sta la originea dezvoltarii adenomului de prostata.

Greutatea ei este de 20-25 grame si are o consistenta ferma si elastica.

Prostata este strabatuta, in interiorul ei, de uretra prostatica, lunga de 2,8-3 cm. Glandele prostatice (circa 30-40) se deschid prin mici orificii de cele doua parti ale veru montanum-ului. Prin aceste mici orificii, in caz de uretrita, germenii microbieni (gonococul mai ales), continuti in uretra, trec in prostata si determina o prostatita, acuta sau cronica. In uretra prostatica se deschid si cele doua canale ejeculatoare (la nivelul veru montanum-ului) si inflamatia lor, care se poate produce tot dupa inflamatia uretrei, poate determina aparitia unei deferentite sau epididimite si in leziunile cronice, o stenoza a canalelor ejaculatoare.

Si azi sunt discutii daca hipertrofia de prostata se dezvolta din glandele prostatice propriu-zise, extrasfincteriene, sau din glandele periuretrale intrasfincteriene. Cei mai multi specialisti admit ultima teorie.

In glandele prostatice, mai les la batrani, se gasesc adesea mici graunte galbene, mai mult sau mai putin rotunde, cat un bob de mei sau mai mari care se numesc simpexiuni.

 

Prostata, glanda speciala a barbatului, este un organ glandular de insemnatate genitala, care se dezvolta in jurul portiunii initiale a uretrei.Prostata prezinta o mare importanta clinica, din cauza leziunilor inflamatorii, congestive, hiperplazice sau neoplazice, pe care le poate prezenta.Majoritatea patologiei prostatei se manifesta prin tulburari urinare, fapt care arata relatiile stranse, anatomice si patologice, dintre vezica si prostata.