Medicină informativă

 

Dizenteria bacilara este o boala transmisibila acuta, caracterizata prin dureri abdominale si scaune diareice cu mucus, puroi si sange.


Agentul etiologic. Bacilii dizenterici, germeni din grupul Shigella cu mai multe subgrupe sau tipuri (Shigella disenteriae, Shigella Flexneri etc.).


Raspandirea geografica - frecventa. Raspandirea universala, dar frecventa crescuta in zonele cu clima calda si chiar in cele cu clima temperata in sezoanele de vara.


Sursa de infectie. Omul bolnav si purtatorul, ce elimina germenii prin materiile fecale.


Modul de transmitere. Direct de la omul bolnav, sau purtatorul de germeni. Indirect prin apa, alimente (lapte, zarzavaturi, fructe) recent contaminate sau prin folosirea obiectelor contaminate (lenjerie). Mustele au rol important in raspandirea bolii prin contaminarea alimentelor.


Calea de patrundere in organism este digestiva.


Incubatia. Cu limite intre 2 si 8 zile si cu o medie intre 3 si 6 zile.


Simptomatologie. Debutul bolii este de regula brusc si boala evolueaza cu dureri abdominale sub forma de colici, tenesme, 20-50 sau mai multe scaune diareice muco-sanguinolente, o temperatura de 38-39 grade si o stare generala alterata. Pe langa forme clinice usoare, exista forme severe (hipertoxice) care se insotesc de o deshidratare masiva si tulburari neuropsihice grave.


Durata perioadei de contagiozitate. Pe tot timpul eliminarii microbilor prin materiile fecale, inclusiv in convalescenta, iar in formele cronice ani de zile.


Receptivitate - imunitate. Receptivitatea este generala. Boala nu lasa imunitate.


Produse patologice ce se recolteaza in vederea diagnosticului etiologic. Materii fecale, recent recoltate (cu sonda Nelaton); serozitate de la nivelul leziunilor mucoasei rectale si sange.


Diagnosticul si examenele de laborator necesare diagnosticului etiologic. Diagnosticul clinic se face pe baza semnelor clinice amintite, iar diagnosticul etiologic prin izolarea germenului din materii fecale, prin insamantari pe medii de cultura. Alte diferite reactii (de anglutinare, precipitare etc.) sunt indicate in scop de diagnostic.


Tratamentul. Bolnavul este izolat in spital, pus la repaus la pat si la un regim alimentar hidric (ceaiuri, supe de morcovi, zeama de orez etc.) ce se poate imbogati treptat. Ca medicamente se recurge mai frecvent la tetraciclina, dar pot fi folosite si alte antibiotice (neomicina, polimicina, kanamicina etc.). Tratamentul se poate completa cu diferite dezinfectante intestinale (Saprosan, Mexaform, Intestopan etc.).

 

Bruceloza este o boala comuna omului si animalelor avand o evolutie acuta sau subacuta si localizari pe diferite organe.

a)Agentul etiologic.Germeni din grupul Brucella cu mai multe tipuri (B. bovis ; B. suis ;B. ovis etc.).

b)Raspandirea geografica - frecventa.Universala, in general rara.

c)Sursa de infectie.Animalele (vite cornute, cai, porci, capre, oi) in faza acuta sau cronica de boala si care elimina germenii prin lapte, secretii vaginale, sange, urina, fecale, puroi din abcese, membrane fetale (placenta), cainii, sobolanii care elimina germenii prin urina.Posibil si pasarile prin oua.Omul bolnav poate fi in mod exceptional sursa de infectie, eliminand germenii prin urina, materii fecale, secretii genitale, lapte matern, sputa.

d)Modul de transmitere.Prin contactul cu animalele bolnave sau dejectiile lor.Boala se mai poate transmite prin alimente :lapte si derivate, carne si derivate, sau prin obiecte contaminate (vesela, lenjerie etc.).De asemenea transmiterea este posibila prin manipularea lanii, pielor etc. provenite de la animalele bolnave.Transmiterea interumana este exceptionala (alaptare, cale sexuala etc.).

e)Calea de patrundere.Tegumente (piele) si mucoase lezate sau chiar intacte.Poate exista si o cale de patrundere digestiva sau respiratorie.

f)Durata perioadei de incubatie.Cu limite intre 3 si 21 de zile, in medie 7 zile.

g)Simptomatologie.Debutul bolii este de regula lent, incepand cu cefalee, inapetenta, greturi dureri articulare, musculare, oboseala, transpiratii si o febra moderata, cu caracter ondulant.Perioade de febra (pana la 40 grade) de 8-12 zile alterneaza cu perioade afebrile de 7-10 zile.Bolnavii prezinta in acelasi timp si diferite tulburari neuro-psihice ca insomnie, neliniste sau apatie, fobii, halucinatii si uneori delir.

h)Durata perioadei de contagiozitate.Bolnavul este contagios in timpul perioadei septicemice si in mod discontinuu, in perioada de convalescenta sau in formele cronice.

i)Imunitate - receptivitate.Boala lasa o imunitate de tipul premunitiei.Receptivitatea este generala.

j)Produse patologice ce se recolteaza in vederea diagnosticului etiologic.Sange, sputa, urina, materii fecale, puroi din abcese, lapte, lichid cefalorahidian, produse de punctie splenica, hepatica, ganglionara si sternala.

k)Diagnosticul bolii, examenele de laborator necesare diagnosticului etiologic.Diagnosticul bolii rezulta din semnele clinice amintite, datele de ordin epidemiologic (tinand seama de persoanele expuse in mod deosebit infectarii) si dintr-o serie de examene de laborator ca hemocultura, medulo- si adenocultura, urocultura si izolarea si identificarea germenilor prin inoculare la cobai.

l)Tratamentul.Incepe cu repaus si un regim alimentar echilibrat (chiar supraalimentatie).Ca medicamente se administreaza in mod obisnuit timp de 21 de zile streptomicina + tetraciclina.In cazurile mai severe se poate apela si la corticoterapie.

 

Termenul de menstruatie vine de la cuvantul latin mensis, care inseamna luna. El defineste scurgerea de sange din cavitatea uterina care se elimina prin vagin si se produce lunar. Este un fenomen biologic specific modului de functionare a aparatului genital feminin si este determinat de un complex de factori neuroendocrini si metabolici.

Prima menstruatie apare la fete in jurul varstei de 13 ani, dar exista o mare variabilitate individuala a momentului de aparitie, limitele normale fiind intre 10 ani si 6 luni si 15 ani. In contextul dezvoltarii generale a organismului, prima menstruatie constituie evenimentul "cheie", el semnificand "vizibil" intrarea in stare de functionare a aparatului genital feminin. In afara importantei ca eveniment biologic prima menstruatie este pentru fete si un eveniment psihic. Ea reprezinta momentul constientizarii trecerii de la perioada copilariei la o alta perioada - "necunoscuta". Modul de a privi aceasta trecere este variabil de la individ la individ, unele fetite, in dorinta de a ajunge mari, primind cu multumire aceasta confirmare a maturizarii lor, dar majoritatea o privesc cu teama, cu neliniste, uneori cu un sentiment de culpabilitate. Pentru a micsora aceasta tensiune psihica, foarte frecventa la aparitia primei menstruatii, fetitele trebuie prevenite.

In jurul varstei de 10-12 ani, cand sanii incep sa creasca si pilozitatea pubiana si axilara incep sa apara, mamele trebuie sa informeze fetitele asupra posibilitatii aparitiei ciclului menstrual. Explicatia trebuie sa fie simpla, naturala si sa insiste asupra normalitatii acestui eveniment si asupra masurilor de igiena necesare in aceste imprejurari.

Daca fetita cere informatii suplimentare pe care mama nu le poate da sau aparitia ciclului menstrual pune unele probleme (a aparut prea devreme sau prea tarziu sau alte situatii) este bine ca impreuna, mama si fata, sa apeleze pentru informatii si consultatii la medic (medic de medicina generala, medic ginecolog sau endocrinolog).

Cateva date succinte asupra desfasurarii ciclului menstrual, speram sa ajute atat pe mame, pentru a putea explica fetitelor semnificatia acestui eveniment, cat si pe fete pentru a se informa. Aparitia si evolutia ciclului menstrual sunt reglate de mecanisme hormonale complexe, dintre care hormonii stimulanti hipofizari sunt cei mai importanti. Raspunsul la stimulii hormonali specifici, respectiv transformarile care au loc, se realizeaza la nivelul organelor genitale feminine, ovarele si uterul. Este important de retinut acest fapt, pentru ca tulburari ale ciclului menstrual pot fi cauzate de lipsa sau insuficienta secretiilor glandelor endocrine sau de stari patologice la nivelul organelor genitale (dezvoltare insuficienta, inflamatii etc.). "Ciclul menstrual" este cuprins intre timpul scurs de la prima zi a unei menstruatii pana la prima zi a menstruatiei urmatoare. Este in medie de 28 zile, cu limite normale intre 24 si 32 de zile. Timpul cat dureaza pierderea de sange (menstruatia) este de 3-5 zile, iar cantitatea de sange pierdut de de 50-100 ml.

Din primele zile ale ciclului menstrual, un folicul ovarian intra in stadiul de maturatie (totdeauna unul singur si alternativ la cele doua ovare). Sub influenta hormonului foliculostimulant secretat de hipofiza, ovulul pe cale de maturatie secreta foliculina. In aceasta perioada mucoasa uterina se ingroasa, prolifereaza, se vascularizeaza. Cand ovulul devine matur, dupa perioada de maturatie de circa 14 zile, deci aproximativ a 14-a zi de la inceputul menstruatiei, foliculul se rupe si ovulul este expulzat in trompa. Acest proces se numeste "ovulatie" si poate fi resimtit clinic prin dureri abdominale, stari de neliniste si nervozitate, aparitia de glere, posibil sanguinolente, in vagin. Este asa-numitul "sindrom intermenstrual" cu mari variatii individuale, de la inexistenta/neperceperea nici unei senzatii, pana la aparitia unor stari depresive accentuate. Aceasta este si perioada de cea mai mare fertilitate, posibilitatea fecundatiei fiind maxima la un contact sexual intre ziua a 10-a si a 18-a de la inceputul menstruatiei, la un ciclu menstrual regulat de 28-30 de zile. Dupa expulzarea ovulului, foliculul se transforma in corpul galben - un grup de celule secretorii, cu functie temporara de glanda endocrina si care secreta progesteronul. In urmatoarele 7-10 zile cat sunt necesare ovulului sa migreze din trompa in uter (fecundatia are loc numai la nivelul trompei), sub influenta progesteronului mucoasa uterina se incarca cu substante nutritive, necesare cresterii eventualului embrion, daca ovulul a fost fecundat. Daca fecundatia nu avut loc, corpul galben se atrofiaza, urmeaza scadere a secretiei hormonilor sexuali (foliculina si progesteronul). Datorita acestei scaderi mucoasa uterina ingrosata se detaseaza, ovulul este eliminat odata cu sangele menstrual, rezultat din ruperea vaselor sanguine uterine. Apare "menstruatia" si cu aceasta un nou ciclu de maturare foliculara se pregateste.

La pubertate primele cicluri menstruale sunt neregulate, de obicei mai lungi, pot aparea la 6-8 saptamani sau chiar mai mult. Reglarea ciclului menstrual se face intre 6 luni si 1 an de la aparitie, dar si aceasta perioada poate fi mai prelungita fara o cauza patologica.

Cu cateva luni inaintea aparitiei primei menstruatii, fetitele pot sa acuze dureri sau senzatie de jena si balonare in partea inferioara a abdomenului si aparitia unei scurgeri vaginale albicioase in cantitate moderata, fara miros. Este asa-numita leucoree de pubertate, fara semnificatie patologica. In aceste perioade fetitele trebuie invatate si obisnuite cu practicarea unor reguli (obiceiuri) de igiena, spalatul dimineata si seara al organelor genitale, cu dusul sau in orice caz prin turnare. Este mai putin indicata folosirea ligheanului, iar daca acest lucru nu poate fi evitat, este absolut necesar un lighean personal.

De la primele menstruatii si in continuare, in perioada pre- si intramenstruala (2-3 zile inainte si in primele zile ale menstruatiei), majoritatea femeilor acuza o stare proasta - de oboseala si tensiune, uneori dureri in regiunea lombara si abdomenului inferior, lipsa de pofta de mancare, usoara crestere in greutate. La fetite in primii 3-5 ani de la aparitia ciclului menstrual aceste fenomene sunt mai accentuate. Nu reprezinta o stare patologica propriu-zisa, dar este necesar ca in aceasta perioada fetele si femeile in general sa nu faca eforturi fizice si psihice deosebite.

Ca notiune generala se considera ca descarcarea ritmica a hormonilor in perioada ciclului menstrual face ca manifestarile sexualitatii la femei sa fie mai blande, mai incarcate de afectivitate si rationament.

 

Prin angiocolita sau colangita se intelege inflamatia, de regula acuta, a mucoasei cailor biliare, intra si extrahepatice.

De cele mai multe ori, din punct de vedere etiologic, angiocolitele sunt secundare unor alte afectiuni de genul litiazei biliare, al cancerului, cailor biliare sau al unor boli infectioase (microbiene sau virotice).

Angiocolitele pot fi catarale sau pot deveni supurate sau chiar gangrenoase.

Tabloul clinic al bolii este dominat de febra, durere si icter.El incepe cu frisoane, iar febra se poate ridica pana la 40 - 41 grade si se insoteste de o stare generala proasta.Durerea este asemanatoare cu aceea din colica biliara, fiind violenta si iradiind de asemenea in spate si in umarul drept.Un subicter prezent se poate accentua periodic.Destul de frecvent sunt prezente si diferite tulburari dispeptice (balonari, inapetenta, greturi, varsaturi etc.).Leucocitele sunt in mod constant crescute.

Boala se poate uneori complica cu supuratia cailor biliare, peritonite, septicemii etc.

Diagnosticul rezulta din semnele principale ale bolii, reprezentate de durere, febra, icter si leucocitoza.

Tratamentul va incepe si aici cu repaus la pat, regim alimentar compus din ceaiuri, compoturi, sucuri de fructe, supe de zarzavat, oranjade, iar ca medicamente, medicul poate recomanda pe langa antispatice si sulfamide sau chiar antibiotice.Drenajul biliar prin instilare de antibiotice merita sa fie incercat.

 

    Diskineziile biliare sunt tulburari motorii ale viziculei si a cailor biliare, constand dintr-o hipertonie sau atonie a diferitelor segmente.

    Diskineziile biliare pot apare ca diskinezii functionale pure sau ca diskinezii secundare unor leziuni organice.

    Diskineziile biliare functionale la care ne referim aici le putem intalni, de ex. in nevroze, sau in diferite afectiuni digestive, sau a altor organe care vor influenta caile biliare pe cale reflexa.

    Din punct de vedere clinic, diskineziile biliare sunt mai frecvente la femei (in perioada de pubertate, premenstruala sau la menopauza) si se insotesc de colici biliare scurte determinate de traume psihice sau conflicte intelectuale.
Toate celelalte fenomene ca febra, icterul, leucocitoza, intalnite asa cum am vazut in inflamatia cailor biliale (angiocolita) sunt de regula absente in diskineziile biliare.De asemenea diskineziile biliare se pot insoti de dureri, greturi, varsaturi si o senzatie de greutate in hipocondrul drept.

    Diagnosticul se face, in general, pe baza semnelor clinice si a colecistografie.

    Tratamentul consta dintr-un regim alimentar corespunzator si din alimentarea de antispatice, colecistockinetice si sedative.

 

Enteritele si entercolitele acute sunt inflamatii acute ale mucoasei intestinului subtire si intestinului gros.Cauzele acestei afectiuni sunt variate si numeroase.Unele dintre ele, care apar in regiunile calde, sunt mai frecvent determinate de ingerarea de alimente alterate, contaminate cu diferiti microbi (salmonele, stafilococ, streptococ etc.).O alta categorie o formeaza enteritele sau entercolitele provocate de antibiotice.Administrarea prelungita pe gura unor antibiotice, de genul tatraciclinei sau cloramfenicolului, poate fi cauza unui dezechilibru in flora microbiana, care poate fi urmat de multiplicarea si cresterea virulentei unor microbi patogeni.De asemenea anumite purgative ca si intoxicatiile accidentale sau profesionale, prin unele toxice, pot sa se insoteasca de manifestarile unei enterite sau entercolite acute.Boala, in asemenea cazuri, incepe de regula brusc cu frisoane, febra, dureri abdominale generalizate, greturi, varsaturi si 10-20 secunde diarece pe zi.Din cauza pierderilor mari de lichide (deshitratarea organismului) boala se poate agrava, bolnavii prezentand hipotensiune, puls accelerat si chiar stari de colaps.

Tratamentul trebuie sa acorde o deosebita atentie regimului alimentar.Bolnavul primeste in primele 1-2 zile ceaiuri, supe strecurate de zarzavaturi si apoi, in mod treptat, in zilele urmatoare se vor adauga orez, branza proaspata de vaci, oua fierte moi, carne fiarta (de pasare sau de vita) etc.La un regim obisnuit nu se va putea trece decat dupa cel putin 6-7 zile si dupa o completa normalizare a scaunelor.Medicatia, recomandata de medic, consta din antispatice (Scobutil, Lizadon), carbonat de calciu, sulfamide si chiar antibiotice (in starile febrile).

Profilaxia unor asemenea afectiuni consta, printre altele, din evitarea din alimentatia produselor eventual contaminate sau alterate si abuzului de antibiotice, atat de raspandit astazi.

 

• Diskinezia duodenala poate fi primitiva - in cadrul unei dereglari nervoase sau secundara, ca boala de acompaniament a altor afectiuni digestive sau hepato-biliare. Clinic, se manifesta prin greturi, varsaturi, balonari si dureri. Diagnosticul rezulta in special in urma examenului radiologic, care semnaleaza staza, dilatatia si miscarile de framantare. Tratamentul dietetic consta dintr-o alimentatie mai saraca in grasimi, dar cu mese fractionate si frecvente. Tratamentul fizioterapic isi gaseste justificare. Medicamentos, medicul poate sa recomande pansamente, sedative sau tranchilizante. De asemenea, tratamentul bolii de baza este obligatoriu.

• Stenoza duodenala este o afectiune rara care consta dintr-o intarziere a tranzitului duodenal din cauza unui obstacol de natura variata. Pe langa dureri, balonarile sau greturi, boala se manifesta indeosebi prin varsaturi abundente cu continut bilios. Diagnosticul este dat de examenul radiologic, care semnaleaza stramtorarea (stenoza) duodenala, staza si miscarile de framantare. Tratamentul este chirurgical.

• Periduodenitele sunt date de inflamatia seroasei, adica a celui de al patrulea strat al peretelui duodenal. Boala se insoteste de greturi, balonari, eructatii si dureri veziculare. Tratamentul este de obicei simptomatic.

• Diverticulii duodenali pot fi diverticulii adevarati, care se manifesta ca dilatatii ampulare ale intregului perete duodenal, sau poate fi diverticuli falsi, fiind formati din hernierea mucoasei si submucoasei. In general, boala este asimptomatica, totusi, in unele cazuri se pot semnala dureri, balonari, greturi si uneori chiar varsaturi. Complicatiile sunt reprezentate de inflamatia diverticulilor (diverticulita) si uneori chiar de hemoragie. Diagnosticul rezulta din examenul radiologic, iar tratamentul este asemanator cu cel din ulcerul duodenal.

 

Inflamatia mucoasei duodenale, care se insoteste de regula si de cea a stomacului (gastro-duodenita), poate fi acuta sau cronica.

    a)Duodenitele acute (in realitate gastro-duodenite) se manifesta prin greturi, varsaturi (uneori incoercibile), dureri in epigastru si in hipocondrul drept si adinamic (Hatieganul).Cum la duodenita se asociaza si o jejunita poate exista in asemenea cazuri si o diaree formata din scaune galbui, gelatinoase.

    b)Duodenitele cronice, se insotesc de dureri epigastrice, greturi, balonari, varsaturi si arsuri retrosternale.La tubajul duodenal se gasesc in sediment celule descuamate, leucocite si mucus, iar in duodenitele parazitare se pot remarca usor lamblii, larve de strongiloid si oua de Anckilostoma sau de Fasciola hepatica.Examenul radiologic semnaleaza unele date mai mult sau mai putin caracteristice (imagini reticulate, polipoidale, tulburari de tonus etc.), diagnosticul de certitudine fiind dat de biopsia mucoasei duodenale.

    Diagnosticul va rezulta deci din simptomele clinice, examenele parazitologice, examene radiologice, si mai ales din biopsia mucoasei duodenale.

    Tratamentul in formele acute de duodenite, ca si in gastritele acute, consta din spalaturi gastrice si purgative si clisme, prin care se urmareste de fapt eliminarea alimentelor contaminate. 

    Regimul alimentar trebuie sa fie bine condus si va incepe cu ceaiuri, supe de zarzavaturi strecurate, dupa care se va adauga treptat branzeturi, oua moi, carne fiarta etc.In unele cazuri poate fi indicat si un tratament cu antibiotice.In duodenitele cronice se recomanda acelasi regim si un tratament cu alcaline si anticolinergice ca si in ulcerul duodenal.In duodenitele parazitare se intelege ca tratamentul trebuie sa vizeze indepartarea parazitilor din organism, prin tratamente antiparazitare corect instituite.

 

a) Hernia hiatala consta din patrunderea in torace, prin hiatusul esofagian (orificiul de trecere a esofagului prin diafragm), a unei portiuni de stomac. Afectiunea se intalneste la varste mai inaintate, este mai frecventa la femei si este favorizata de traumatisme abdominale si de cresterea presiunii, intraabdominale, fenomene care se intalnesc in graviditate si in cazurile ce se insotesc de ascita sau varsaturi. Boala este uneori asimptomatica, totusi destul de frecvent se insoteste de tulburari dispeptice, dureri epigastrice si retrosternale, disfagie, arsuri si regurgitatii. Complicatia cea mai severa este strangularea pungii herniate a stomacului.

Diagnosticul este dat cu deosebire de examenul radiologic (facut in incidente variate), iar tratamentul, pe langa un regim alimentar format din mese repetate si reduse, va consta din administrarea de alcaline si antispatice.


b) Prolapsul mucoasei gastrice apare cand sub actiunea unei presiuni intragastrice, pliurile gastrice ale regiunii antrale pot fi impinse in duoden. Clinic, boala se manifesta ca un ulcer duodenal; diagnosticul face examenul radiologic, iar tratamentul este asemanator cu cel din ulcer, cu alcaline si antispatice.


c) Tumorile benigne sunt rare. Cel mai frecvent ne putem intalni cu o polipoza gastrica prezenta adeseori alaturi de o polipoza asemanatoare si a altor segmente din tubul digestiv.

Celelalte tumori benigne (miomul, fibromul etc.) sunt si mai rare. Diagnosticul se face radiologic sau gastroscopic (prin biopsie), iar tratamentul chirurgical, in tumorile insotite de hemoragie, poate fi necesar.


d) Tuberculoza, sifilisul ca si limfogranulomatoza (boala Hodgkin), cu localizarea la nivelul stomacului, sunt foarte rare, iar diagnosticul acestora se cere a fi confirmat prin examene histopatologice.

 

Dilatatiile esofagiene pot fi intalnite in afara oricarui obstacol organic, asa cum exista in megaesofag, sau pot fi consecinta unor obstacole organizate (stenoze organice, tumori etc.).De asemenea este de stiut ca dilatatiile esofagului pot cuprinde intreaga circumferinta a esofagului (megaesofag), sau din contra, numai o portiune din circumferinta acestuia, asa cum se intampla in diverticulii esofagieni.

    a)Megaesofagul mai este cunoscut si sub numele de dilatatie idiopatica a esofagului.Termenul de achalazie a cardiei este inca gasit ca mai potrivit pentru a explica boala printr-o "insuficienta neuro-musculara a corpului esofagian, manifestata prin pierderea tonusului si a aptitudinii undei peristalticei primare".Desi cauza bolii nu este cunoscuta, totusi modificarile activitatii neuromotorii a esofagului au fost dovedite.

Boala se intalneste mai frecvent intre 40 - 60 anidar, poate, practic, sa apara la orice varsta.Debutul poate fi lent sau brusc, determinat de indigestia pripitaa unui aliment sau de o tulburare emotiva.Din punct de vedere clinic, disfagia, durerea retrosternala aproape continua si regurgitarea sunt mai intotdeauna prezente.Si in aceasta boala se intalneste uneori o deglutitie mai usoara pentru alimentele solide decat pentru cele lichide.Spre deosebire de varsaturile din stenoza pilorica, regurgitatiile din megaesofag sunt destul de abundente, contin alimente nedigerate, nu au acid clorhidric si sunt insotite de un miros fetid.Boala are o evolutie de lunga durata si un prognostic in general bun.

Tratamentul, sub supravegherea si indicatiile medicului, va incepe cu psihoterapie, regim alimentar adecvat (alimente semilichide), iar ca medicamente : anticolinergice, tranchilizante (Napoton, Diazepam) etc.Uneori poate fi indicat tratamentul chirurgical.

    b)Diverticulii esofagieni fiind o dilatare ce intereseaza numai o portiune din circumferinta esofagului, capata pana la urma din aceasta cauza aspectul unor degete de manusa.Diverticulii pot fi congenitali (prezenti la nastere) sau dobanditi  (atunci cand apar in timpul vietii).Cand un diverticul este format din intreg peretele esofagian, avem de a face cu diverticuli zisi adevarati, spre deosebire de diverticulii falsi, formati numai din mucoasa si submucoasa care herniaza printr-un punct slab al musculaturii esofagului.Dupa modul lor de formare, diverticulii se impart in diverticuli de pulsiune -care se formeaza prin presiunea bolului alimentar asupra peretului esofagului - si in diverticuli de tractiune, produsi de retractii periesofagiene.In sfarsit, dupa localizare, diverticulii esofagieni se impart in diverticuli faringo-esofagieni (Zenker) si in diverticuli esofagieni propriu-zisi.

     Tratamentul este inainte de orice igienico-dietetic, administrandu-se bolnavului alimente care sa permita inaintarea cu usurinta a bolului alimentar.Pentru a preveni diverticulita , medicul poate recomanda sulfamide si antibiotice.La tratamentul chirurgical se poate apela in diverticulii faringo-esofagieni (Zenker) care sunt accesibili interventiei.